Blog

Alaltaieri seara pe la 10 jumate ma ia cheful de plimbare. Mai precis aveam un film ISO 3200 si citeva ISO 400 si ma minca undeva sa fac si io pentru prima oara poze alb-negru noaptea. Si unde sa faci poze noaptea daca nu in Manhattan?

Deci, ura si la gara! Gara, find statia de metrou, of course. Am ajuns io si prin gara Grand Central, dar sa avem rabdare…

Bag repede “filmul de noapte” in Olympus, Olympusul, obiective si filme, apa, un Dr Pepper si harti in rucsac, cheia de la casa in buzunar, ceva bani si abonamentul de metrou. Si trepiedul atirnat de umar.  Ba chiar il conving pe R. sa ma arunce cu masina pina la Queens Mall la metrou, sa cistig juma’ de ora. A venit si metroul imediat asa ca la unspe si ceva eram la intrarea de sud a Central Park.

Calesti, joggeri, oameni cu ciini la plimbare, homeless-i dormind pe banci, cupluri imbratisate, multa politie. Ma invirt o juma’ de ora prin parc, montez trepiedul ici si colo, si pe cind cred ca o cam fi gata filmul si ma uit la contor, vad ca e trecut de 36 si incep sa dau la manivela sa trag filmul inapoi in caseta. Dau de doua ori, si se invirte in gol. Asta poate sa insemne un singur lucru: n-am montat filmul corect si levierul nu l-a tras. Asadar filmul e in continuare nou, doar ca i-am tras si capatul inauntru in caseta. Deci primul meu film facut noaptea de fapt nu a fost inca facut.

Scot caseta afara, bag una cu ISO 400, si ma misc spre Times Square, care-i la 3-4 minute de iesirea din Central Park.

Acolo plin de lume, ca de obicei. Am facut repede un film, mi-am strins catrafusele si am coborit in statia de metrou. Nu trecuse o ora de cind ajunsesem in Manhattan si ma pregateam sa ma intorc acasa, in Queens.

Dar se pare ca Manhattan-ul nu isi lasa asa usor prada sa scape.  Erau citeva minute dupa miezul noptii cind am coborit in statie, si un R mi-a plecat de sub nas.  Daca fugeam il prindeam, dar cu aparatul in rucsac si cu un teleobiectiv zdranganind linga el, am zis ca n-o fo’ prost ala care-o zis ca dupa femei si tramvai sa nu fugi.

Unde-i ala, sa-i zic si io citeva…

Dupa o juma’ de ora in care au venit orice alte litere de metrou, doar R-ul meu nu, imi pica ochii pe o fituica lipita pe un stilp. Cica R-ul pauza noaptea, ca se repara linia. Si ma pune dracul sa iau un N citeva statii pina la Lexington cu strada 59. Unde cica tre’ sa iau un 4. Spre gara Grand Central. Stau juma’ de ora ca fraierul si decid sa ies sa merg 8 strazi pe jos, ocazie sa pozez virful de la Chrysler Building (e mai frumos decit Empire State, chiar daca nu e asa inalt). Zis si facut. Ajung la statia de la strada 51 si cobor sa iau acelasi 4. Stau  eu si inca citiva turisti italieni pe peron, pina probabil ne-au vazut pe camere si au anuntat la difuzoare ca metroul 4 noaptea se ia de la o linie situata cu un etaj deasupra. Statia aia e adinca al dracu’, e una din putinele care au scari rulante din NY. Care, ciudat, functionau doar in jos, cele care urcau erau oprite. Italienii au inceput sa injure si au luat-o pe scari, io m-am simtit mai handicapat, asa ca am luat liftul. Fraierii!

A venit si un 4 in sfirsit, am ajuns la Grand Central, o gara cu adevarat  mare!

Am gasit pina la urma de unde sa iau un 7, care, asa cum m-am obisnuit, a venit dupa vreo 40 minute. Am mers cu el pina in Queens, pe Broadway colt cu strada 74.

Unde aveam doua variante: autobuzul Q53 sau o tura prin tuneluri pina la statia Jackson/Roosevelt la E, F, G, V. Si R, da’ ala stiam ca nu functioneaza.

Acuma, cind am decis sa ies la autobuz, putin dupa ora 3 noaptea, am si io scuza ca am crezut ca daca R-ul are linia in reparatie, o fi valabil si pentru celelelalte metrouri care au o p0rtiune de traseu in comun. De fapt acolo sint 4-5 linii paralele, nu inseamna ca daca una e in reparatie celelalte nu pot functiona.

Plus ca denumirea de Broadway te duce cu gindul la teatre, turisti, etc, toti monitorizati discret de NYPD. Din toate astea doar NYPD-ul l-am gasit. Cite o duba la fiecare colt al intersectiei, cu girofarele pornite. M-am trezit ca pasesc intre boschetari ce beau din punga, tatuati care ascultau rap la maxim la un casetofon portabil (daca “portabil” se cheama ceva cu un volum de juma’ de metru cub), grupuri de cite 7-8 juniori din aia cu pantalonii in vine si cu sapca pusa invers, totul asezonat cu cea mai mare cantitate de gunoaie pe metrul patrat de trotuar ce-am vazut-o pina acum in New York. Si am vazut ceva gunoaie, trust me!

Sa nu mai zic, ca eram singurul “georgian” (cum li se zice aici la astia asa ca mine, mai albi la piele). Pina si politaii erau negri. Si chiar si soferul de autobuz de la un Q23 orit vis-a-vis era negru, dar macar asta era un negru “bun” fiindca a strigat la mine: “hey man, there’s no Q53 after midnight, you’ll better go to subway!”

Ceea ce am si facut, urmarit de ochii tuturor negrilor de pe o raza de 200 m, fie ca erau ei boschetari cu romu-n punga, fie ca erau cu bastonul cu socuri electrice la briu.

In F-ul care m-a dus la Woodhaven eram, iarasi, singurul alb, dar macar am fost si singurul care am coborit in statia respectiva. Ca acolo-i un tunel lung de vreo 200m unde cica poti fi jefuit foarte simplu. Nu s-a luat nimeni dupa mine, probabil si pentru ca aveam trepiedul la umar,convertibil intr- o maciuca foarte eficace in caz de ceva.

Si fiindca nu numai eu se pare ca aveam insomnie in noaptea de alaltaieri, ci si dracul (parca asa se zice cind ghinioanele se tin lant: ca dracul nu doarme, nu?) am avut parte si de o plimbare de 4 kilometri de la Queens mall pina acasa, fiindca, nici autobuzul Q11 nu circula noaptea.

The city never sleeps, parca asta era porecla New York-ului. Poate, dar MTA (Metropolitan Transit Authority) sigur nu stie.

Se crapa de ziua cind am ajuns acasa, cu o foame de lup si cu juma’ din talpa de la adidasi tocita.

Las’ ca-i miine si poimiine “sale” si ma duc sa mai imi iau o pereche cu 32$.

Chestii pro din toata escapada asta:

-am citeva poze faine, am developat filmele, diseara le scot pe hirtie.

- am gasit doua monede de cite un cent pe jos, una in Times Square si una intr-o statie de metrou.

- in Central Park din motive obiective (buda era la mama dracului in partea cealalta) m-am pisat la un ditamai teiul inflorit.

Ce poate fi mai placut decit sa te usurezi in mirosul diafan de flori de tei, uitindu-te la luminile zgirie-norilor?

Nu sint microbist, tre’ sa recunosc ca pina pe la jumatatea reprizei a doua nici nu stiam cu cine a jucat azi Germania. Acuma stiu, cu Australia.

Stiam insa de zilele trecute ca astazi a fost pe Fifth Street parada portoricanilor. Nici o diferenta insa in ceea ce priveste intentile mele, sincer nu-mi plac nici paradele si nici meciurile de fotbal. Desi am plecat de acasa de la 5 dimineata pentru 5-6 ore spre Manhatttan, am facut-o cu rucsacul plin cu:

Olympusul digital

Olympusul pe film

doua teleobiective

3-4 filme alb-negru

o doza de Dr Pepper (bleah, desi imi place martipanul, o bautura cu asa gust nici nu ma mir ca n-a avut succes in Europa)

2 minipet-uri de apa (astia imbuteliaza apa si la 225 mililitri…)

harta metroului

harta autobuzelor

harta Manhattan-ului

empetreipleiarul pus pe radio Q104.3

Destinatia:

- Staten Island (ca sa mai trec odata cu feribotul pe linga Statuia Libertatii)

- undeva prin zona lui W 42 Street sa vad si eu vestitul flea market de acolo

- 420, 9 Ave la B&H sa mai iau revelator si fixator.

Am zis sa profit de faptul ca inca mai am trei zile abonament pe toate mijloacele de transport, si sa circul fara sa tot incarc din doua in doua zile cu cite 10 dolari cartela de metrou.

Revenit pentru prinz acasa, ne-a lovit harnicia si spiritul civic, nu neaparat in acesta ordine, si am umplut un sac cu pet-urile goale de apa, dozele de cola si le-am incarcat in portbagaj sa le ducem la reciclat. Probabil ca deja Staten Island e plina si le-a ajuns si lor cutitul la os in ce priveste gunoiul de au decis sa taxeze 5 centi pe fiecare ambalaj pet doza sau sticla, bani pe care-i primesti inapoi cind duci ambalajele goale la un centru de colectare sau la niste masinarii speciale la hipermarket.

Ca tre’ sa cari dooj’ de sticle pentru un dolar, e alta mincare de peste, americanii in 99% din cazuri arunca ambalajele, iar mie azi imi venea sa fac exact la fel.

Banutii din ambalaje intra in pusculita fetitei gazdelor noastre, parintii ei o educa cum scrie la carte si in privinta reciclarii, chiar daca ei stau in tara ce3a mai risipitoare. Mergem noi deci 10 minute cu masina pina la BJ’s – un hypermarket gen Metro sau Selgros de la noi, unde se int5ra doar pe legitimatie (care costa o suta si ceva de dolari pe an!) si unde la intrare exista o masina care inghite pet-urile si dozele de suc sau bere si iti elibereaza un bon de pe care poti lua banii sau il poti folosi la cumparaturi in magazin. Buuun!

Am uitat sa zic ca am plecat la magazin cu o ora si un sfert inainte sa inceapa meciul. La masinaria cu pricina, o femeie si o familie de chinezi la coada la introdus sticlele. Prima, femeia, o “spanioloaica” cum le zic astia la latino-americance, la vreo 60 ani. I-au trebuit 15 minute sa bage vreo 20 sticle. Mi-a venit sa ma duc la ea sa-i zic ca-i cumpar io ambalajele numa’ sa se care de acolo. Plus ca avea inca sticle de apa cu lichid in ele, masina e desteapta si simte ca-s mai grele si le da inapoi, aia insista, masina nu si nu, si tot asa, pina cind si chinejii, care-s mai rabdatori de felul lor, au inceput sa comenteze intre ei despre (probabil) gradul de inteligenta al femeii. Da Al de Sus si trece un angajat al magazinului pe acolo si incepe sa-i explice ca nu e voie ca sticlele sa aiba lichid in ele, ca aparatul le striveste si le compacteaza. Aia: Io no hablo ingles”. Adica engleza ioc! Ala se uita la chinezi, logica ii zice ca aia sigur nu stiu spaniola, si ma ia pe mine: Domnu’ spuneti-i lui Lady ca asa si pe dincolo. Io cum eram deja turbat asteptind de un sfer de ora ii raspund: Am I looking like a Spaniard? Are you kidding me?

Ala, scuz me sar, aim sori for za misteic. Chinejii pe jos de ris…

Acu, sincer la magazinul ala ori e plin de negri, ori de spanioli. Ceva chinezi, ceva polonezi, americani de limba engleza mai putini. Si pe aia-i recunosti, ca-s de genul peste 130 kile, ceea ce nu e cazul meu. Deci, greseala maxima a mulatrului angajat al magazinului.

In fine, intelege “Lady” care-i schema, termina cu plasticul si cu dozele de tabla si incepe sacul cu sticle. Sticle de sticla: bere, nectar, etc> Sar chinezii in sus: Lady, no, for glass is another machine. Aia era linga, dar out of order. Adica, asa ca multe lucruri aici (da, sint dezamagit de unele chestii), defecta.

Vine iar angajatul ii explica ca-i stricata masinaria spargatoare de sticle, se cara baba. Vin chinezii la rind. Care aveau doua carucioare de magazin pline cu doze. Ei le-au bagat mai repede, pina s-a umplut cotainerul aparatului. Si a venit unul,sa-l goleasca, da’ n-avera cheie. A dat statie, a venit altul cu cheia, au golit containerul (doua de fapt, unul cu plastic si unul cu metal) l-au pornit, dar s-a resetat si s-a blocat. 5 minute de start/reset. A luat-o in final, incep chinejii sa bage iar, sare un dop de la un pet si blocheaza banda care trage “marfa” inauntru. Iar cheama angajatul cu cheia, ala era deja aproape la fel de furios ca mine. Termina si chinejii, vin io la rind si scap si eu in sfirsit de ambalaje (de 5$ si 40 centi).

Si fuga acasa. Unde am prins ultimele 20 minute din meci. Vreo trei ore pierdute, si un drum de citiva kilometri buni ca sa primesti inapoi 5 dolari jumate. Banii tai in definitiv, ca ai platit garantia cind ai luat marfa. Dar magazinul, care vinde zeci de  mii de sticle pe ora a avut grija sa asigure reciclarea a mai putin de citeva sute.

Si te mai mira atunci cind vezi strazile pline de gunoaie. New York-ul este orice numai curat nu. Oamenii sint curati (au manie cu hand sanitizer-ele si cu servetele umede), masinile sint curate (n-am vazut trei masini murdare in trei luni), dar trotuarele sint toate pline cu guma de mestecat, ambalaje de tot felul (care teoretic valoreaza fiecare 5 centi)si pahare goale de carton. Asa mizerie in Europa doar in Albania sau Muntenegru am vazut.

Azi am facut cunostinta cu Mike. A venit la noi, atras de zgomot si fum in timp ce ne chinuiam sa desfundam un carburator de pe un motor in doi timpi, nepornit de citiva ani.

Avantajul cind vorbesti cu cineva care are aparat auditiv e ca folosesti si gesturi, si mimica. Asa ca daca stapinesti engleza doar mediu, sa zicem, cineva care nu aude bine te va intelege mai bine decit ceilalti, dat fiind ca el este mult mai atent la expresia fetei si la gesturi.

Deci Mike, pe care sper sa-l pozez cit de curind, a venit linga noi si s-a bagat in vorba. Cu prietenul meu R., vecini fiind, schimba des cite o vorba seara cind se vad pe terasa. Figura clasica de pensionar, pantaloni gri, camasa visinie, pantofi cam demodati, un pix si un carnetel in buzunarul de la camasa. Ochelari cu rame cam ca si cele din care avea taica-meu. Proaspat barbierit, parul grizonat pieptanat pe spate. Avea ceva timp, o astepta pe fiica-sa sa vina sa il duca la club sa joace pinnacle (ce-o mai fi si aia).

A vorbit cu R. mai mult la inceput l-a intrebat unde-i e copilul, in ce stadiu mai e cu negocierile de cumparare a casei de la vecina dintre ei si alte update-uri la ultimele stiri din cartier. A scapat o lacrima la un moment dat dupa sotia lui, care “she’s gone two years  ago”. A dat fuga in garajul lui de unde ne-a adus o cheie care n-o aveam in trusa noastra de scule, a acceptat o cafea de la noi, dar doar dupa ce R. a precizat ca e Lavazza, pe care s-a grabit sa o bea fierbinte. Aunci am aflat ca Mike e din parinti italieni. Vazind ca sint uimit ca e italian desi il cheama Mike, mi-a spus sa nu ma mir, ca si pe unul din fratii sai il chema Frank. Canita cu espresso i-a dezlegat limba. A povestit unde s-a nascut, in Brooklyn pe Madison str. unde parintii lui stateau in chirie, apoi cum copil fiind spala sticle pentru “productia” de vin a viei familiei.

Apoi cum dugheana familiei s-a transformat in magazin de parfumuri.

Iar clientii dughenei erau numai oameni unul si unul,patroni,  politisti, avocati. Afacerile au mers atit de bine in timpul prohibitiei incit si-au luat casa de 7 familii in Flushing ( Flushing Meadows, unde-s terenurile de tenis).

Mike, observind ca nu inteleg explica: parfumurile sint 95% alcool, iar in timpul prohibitiei pileala de contrabanda se vindea si sub eticheta de “parfum”.

R. vazind ca inca-s nedumerit, il intreaba:

- Mike, care a fost prima ta masina?

- Aaaa, un Ford sedan, model 1937… nu se mai fac azi asa masini zice el, acum am una tot de la Ford, un Buick, dar nu e ca prima desi a fost mult mai scumpa.

- Pai de ce ti-ai luat  prima masina “retro”? inteb eu…

- Cum adica retro? nu intelege el?

- Pai, retro, model vechi, 1937…

- Eu am cumparat doar masini noi, m-a costat 600 dolari, replicheaza el, uite si Buick-ul e nou, model 94 sau 95…

R. ridea deja:

- Mike, please tell him how old are you…

- I was born in 1915 raspunde el senin…

Ramin fara aer. Sintem in 2010, deci are 95 ani!

Mike, felicitarile mele!

Cu o minte clara, cu o alura increzatoare, Mike spera sa prinda suta. Regreta doar, ca dupa 71 ani de casnicie, sotia l-a parasit, dar spera ca acolo unde e, ei el ii lipseste cel putin la fel cit ii lipseste ea lui.

Mi-a dat un sfat, in timp ce imi arata Buick-ul din garaj, pe care inca il mai conduce uneori prin cartier: nu lasa inima sa-ti bata prea tare, asculta-i pe toti, fii atent , eu nu sint un om destept ( a facut 2 ani de scoala de mecanici ), dar i-am lasat pe toti sa vorbeasca. Nu m-am certat niciodata cu nimeni, si am folosit amindoua urechile. (aici cred ca se referea la: pe o ureche intra criticile, pe cealalta ies).

Think positive and you’ll live longer !

You’re right Mike, you prove it!

Am vazut zilele trecute intr-o vitrina un tricou verde. Atit de haios incit Ramo l-a si pozat, iar mie mi-a adus aminte de niste intimplari …

Nu, nu mie mi s-au intimplat, ca atunci n-ar mai fi fost atit de haioase, cel putin din punctul meu de vedere…

S., un camarad de armata se invirte de o permisie de 48 ore, prima dupa mult timp.  Un lant de evenimente insa au facut ca permisia lui sa nu fie asa cum si-ar fi dorit, cel putin la final. Fiindca inceputul i s-a parut foarte promitator.

Mai intii a venit casierul cu solda. 65 lei plus alti 10 compensatie pentru tigari. Apoi s-a dus la comandantul de pluton si si-a ridicat foaia de permisie. Pe urma, ferchezuit cum scrie la regulament a trecut de inspectia subofiterului de la poarta, si-a iesit fericit in Caracalul cel prafuit spre gara. Pe drum a vazut coada la o alimentara. “Ce se da?” intreaba el? “Amigo si votca Wyborowa” vine raspunsul. Coada nu-i mare, timp pina la tren mai e berechet, bani sint, ness-ul brazilian si votca poloneza nu prea se gasesc, asa ca se pune la coada. Fiecare primea doua cutii de ness, doua sticle de votca si doua cutii de creveti vietnamezi. Ultimul articol era obligatoriu, cam orice marfa rara prindeai, o luai la pachet cu cel putin o cutie vernil din carton in care era o punga de pelete neprajite din faina de creveti. Poate ca era un gest tovarasesc sa sprijinim tara care a invins imperialismul american importind toata productia lor de chipsuri…

S. al nostru, fiind in uniforma de soldat a stirnit simpatia vinzatoarei, si in loc de creveti a primit dreptul sa cumpere si o a treia sticla de votca.

Cu trei sticle de votca si doua cutii de Amigo in ranita ajunge la gara, vine trenul si drum bun spre Timisoara.

Din acerst moment, ceva n-a mai mers cum trebuie in derularea permisiei. Am uitat sa spun ca eroul nostru a plecat din unitate fara sa manince masa de prinz. N-ar fi o asa mare problema, ca trenul ajunge la 7 dimineata in Timisoara, iar bucuria de a te duce acasa tine de foame. Probleme apar doar daca pe fondul acestei bucurii deschizi o sticla de votca. Si mai apoi si pe a doua, ca pe tren se gasesc mereu camarazi de pe la alte unitati, setosi si cu atitea patanii de povestit. Si care, la rindul lor, au si ei cite ceva de baut prin ranita…

Nu e de mirare ca soldatelul nostru s-a imbatat prastie. Norocul lui a fost ca s-a gasit un suflet milos sa-l coboare din tren si sa-l urce in tramvaiul unu, ala care merge pina la AEM. Ca de fapt el trebuia sa ia un 4, inspre Cetatii, oricum nu conteaza, fiindca nu s-a mai gasit nici un suflet milostiv sa-l si coboare din tramvai. Sau, sufletele dimprejur au fost atit de milostive vazindu-l ce gratios doarme cazut de pe scaun in spatele ultimului vagon, incit l-au lasat in pace. Si asa s-a-nvirtit S. al nostru pina seara cu tramvaiul. La un moment dat, se trezeste (el a zis ca de fapt niste oameni rai l-au dat jos la gara din tramvai) ca-l salta o patrula de politie militara, ii ia actele la purecat, dar fiind in regula, se ofera sa-l ajute. Asa ca-l urca in primul tren spre Bucuresti, care, logic, trece si prin Caracal…

Si duminica dimineata, mahmur, rupt de foame, cine bate in poarta unitatii deranjind somnul subofiterului de serviciu? S., normal. Si ca sa fie si mai tragic, el uitase de a treia sticla de votca, pe care cu un rinjet de satisfactie, subofiterul deranjat din somn i-o confisca, ii face raport, si-l baga si trei nopti la zdup. Unde l-am primit cu bratele deschise, mai ales dupa ce l-am vazut ca scoate o cutie de ness.

Acum imi dau seama, ca o chestie similara, dar in varianta civila a patit-o un coleg de clasa din liceu, ce venea intr-o duminica dimineata pe la ora 6, tirind un magnetofon Kashtan de la un chef de linga Bastion, indreptindu-se spre Kuttl. Ajuns in centru, se opreste sa-si traga sufletul si sa-si aprinda o tigara. Am specificat ca venea de la un chef, deci era machit. Scapa tigara pe jos, se apleaca s-o ia, mai greu asa, cu sprijin pe o mina si genunchi, se pune cu fundul pe magnetofon, fumeaza tigara, se ridica si pleaca spre casa. Fara magnetofon. Ajunge acasa, il ia ma-sa la unspe metri ca a venit manga (iar!) acasa.

- Si unde-i Kashtanul???

- Aoleoooo, isi aduce el aminte, l-am uitat in centru!

El fiind in starea in care era, l-a trimis maica-sa pe frate-sau mai mic, si, incredibil, magnetofonul inca era acolo, in plina Piata Operei!

Ultima intimplare, cu doi betivi, pentru prima data la mare. Ajung ei seara pe Litoral, se cazeaza, fac un dus, se imbraca frumos cu blugii de duminica, cu pantofii Otter si cu scurtele de piele si ies la un mic, o bere, o discoteca. Se-ncinge treaba, pe scurt pe la ora 4, rupti in gura dar neobositi, fiecare cu cite o sticla de vin in mina decid ca trebuie sa prinda rasaritul, ca doar de aia-s la mare, sa vada rasaritul. AZI!

Problema e ca mersul pe nisip e mai greu decit mersul pe asfalt si pentru unul treaz, darmi-te pentru doi beti. Se descalta ei, poate le-o fi mai usor, dar degeaba. Invinsi de natura cruda, se prabusesc in nisip, mai avind insa putere sa traga o ultima dusca din sticlele de vin. Dupa care li s-a rupt filmul…

S-au trezit datorita unor pirdalnici de copii care-i stropeau cu pistoalele cu apa si din cauza muzicii tare de la difuzoarele de pe stilpi. Intr-o mare de oameni in costume de baie ei erau intinsi pe nisip in blugi, cu scurte de piele si in ciorapi. Doar pantofii erau infipti in nisip la capetele lor, probabil opera acelorasi copii obraznici care nu stiu sa lase oamenii sa doarma.

Povestea B., unul din cei doi, ca el desi nu e rusinos de felul lui, asa de prost nu s-a simtitniciodata in viata lui ca atunci cind s-a ridicat in picioare si a luat-o printre cearsafuri, imbracat complet si cu nisip in par…insotit de risetele celor din jur.

Si fiindca titlul poate va intriga, uite pun si poza facuta de Ramo, ca sa intelegeti ca are legatura cu articolul:

Desi ieri n-a fost timp frumos n-am avut rabdare sa astept o zi cu soare asa ca mi-am atirnat noua jucarie de git, am luat autobuzul Q54, apoi metroul M pina la Canal Street, apoi pe Manhattan bridge o tura dus-intors fara sa pun piciorul in Brooklin fiindca a inceput sa ploua, am traversat Chinatown inspre Mulberry Street, am trecut Mica Italie (care e tot mai mica fiindca-i napadesc chinezii), m-am intors  spre Broadway si m-am intors acasa cu metroul N si R si autobuzul Q23. Am testat bateria, se pare ca e ok, am facut 300+ poze si mai aveam jumatate de “rezervor”. Am testat si un filtru, de care sincer nu prea sint multumit, mi se pare ca muta culorile inspre gri. E drept ca si lumina era slaba, fiind dupa-masa intre 5 si 7, cu lumina difuza din cauza norilor. Ce e insa slab, e obiectivul 14-42, care nu e facut pentru panorame. O sa mai incerc si “noise reduction” insa mi se pare inadmisibil ca o poza facuta la 12 mega sa iasa granulata cind  te uiti la ea in “actual size”. Cel putin FZ50-ul nu facea asa ceva. Adevarat ca un Leica e cam ca un Mercedes al lentilelor, dar si Zuiko e un fel de Lexus… cel putin asa se spune.

Acum, pozele. Daca aveti ochi buni, puteti vedea Statuia Libertatii printre cablurile podului Brooklyn. Poze cu ea mai bune o sa fac dupa ce vine adaptorul. Zoom-urile deocamdata sint pe OM-4. Hm, miine-i simbata, si am 1o filme alb-negru. Cred ca ies la “vinatoare” de veverite in spatele casei.

De fapt nu voi, ci noi.

Ramo a pus in sfirsit mina pe FZ50-ul cu care am batut de git Manhattan-ul doua luni (deja!). Si asta doar fiindca ieri mi-a lasat FedEx-ul noua mea jucarie. Un e-620 deocamdata doar cu o singura sticla, de 14-42 la 3.5.

Zic deocamdata, findca achizitia mea de saptamina trecuta (un OM-4 – un upgrade visat de mult la OM-2S-ul de acasa) are doua sticle tepene, una 28-200  1:3.8-5.6 si a doua 80-210 1:3.8, amindoua cu filtrele de rigoare.

Ciudat e ca n-am gasit adaptorul MF-1 de la OM la 4/3 facut de mama lui, ci doar o copie cu treij de coco. Ma rog, daca e asa cum scriu recenziile, o sa ma bucur ca n-am dat 90 pe ala orighinal. Miine-poimiine tre’ sa vina si o sa vad daca am facut rahatul praf sau daca merge smecheria.

Mda. Ce ati inteles de aici?

Vorbeam de aparate foto. Ramo s-a facut cu “vechiul” meu Panasonic Lumix FZ50, un “bridge camera” excelent, cu senzor de 10 mega, zoom de 12 ori, ecran articulat, baterie de rezerva si card de 4 giga. In ultima saptamina a exersat zilnic cu el, la ora asta cred ca-l cunoaste deja binisor.

Eu m-am intors la febletea mea mai veche, marca Olympus si am luat virful de “entry level” al lor in materie de DSLR-uri. Doar cu obiectivul cel mai ieftin, fiindca de pe ebay am luat saptamina trecuta un aparat pe film, Olympus OM-4 cu doua teleobiective Tamron bunicele, pe care, cu ajutorul unui adaptor (de negasit original Olympus nici la Olympusamerica, nici la B&H, Buydig si alte magazine de profil la pretul corect de 89$, ci doar pe ebay incepind de la 160…), pe care, ziceam, le adaptez la asta noul. N-or sa mai functioneze chestii gen autofocus sau reglare corecta a ISO-ului, dar cu putina practica le voi folosi corect.

De acum incolo, o sa fac io 600 poze intr-o zi prin Manhattan, si Ramo cel putin tot pe atitea. Daca aveti drum prin Times Square sau Central Park in vara asta si vedeti doi romani, unul cu un Olympus si una cu un Panasonic la git, zimbiti, va rog, si va facem poze! Gratis.