Cum simbata dupa-masa bursa e inchisa si turistii stau la coada sa faca poze cu coaiele taurului de bronz sau se plaseaza strategic sub cite o inscriptie gen “Stock Exchange”, “Wall Street”, “Trump Tower” sau alte chestii de aratat acasa in China, Japonia sau Canada, logic e ca densitatea de megapixeli pe foot-ul patrat e probabil egalata doar la picioarele Turnului Eiffel. Tot logic, daca apare un ciudat cu o caramida cu lentile tinuta la nivelul burtii si se uita in jos la ea , se isca rumoare printre pieile galbene care tacanesc de zor din aparatele lor Made in China, toate de firma, toate ultimul model..

La cite priviri asiatice admirativ-invidioase am iscat nu m-ar mira ca in cazul in care s-a nimerit pe acolo vreun factor de decizie de la Nikon sau alta firma de aparate foto sa vedem ca apar la anul pe piata aparate TLR digitale.

Poze? Scuze, dar eu am carat doar aparatele cu film ieri dupa mine. O sa vedeti pozele dupa ce developez filmele (deja am inceput) si le fotografiez (mai pe la toamna…).

Mi-a facut Ramo citeva poze mie, sa vad ce sterpelesc din memoria Nikonului ei…

[Show as slideshow]

Am gasit aceasta carte rara pe ebay cu ani in urma, m-am batut pentru ea, am cumparat-o, am savurat-0 si mai tirziu am facut-o cadou cuiva plecat de mult din tara. Senzatia de a rasfoi seara, cu o cana de ceai alaturi, o carte cu pagini din hirtie groasa, ingalbenita, cu coperti legate in piele, mi-a adus aminte de serile din copilarie cind citeam pina noaptea tirziu cartile lui Jules Verne, acea colectie format mare, cu coperti cartonate crem, impanata cu gravuri.

Am avut surpriza sa o gasesc nu de mult scanata (mai putin coperta) pe archive.org

iar apoi sa vad ca fost si retiparita.

O sa gasiti in ea detalii despre tatari, lipoveni, bulgari, tigani, scopiti (secta castratilor), ba chiar si despre banditii din Dobrogea sau despre manastiri. Poze interesante, date statistice, previziuni de dezvoltare, toate scrise cu o enorma simpatie pentru oamenii pe care i-a cautat si i-a intilnit in Romania.

Merita citita!

http://www.archive.org/stream/laroumanievalach00pittuoft#page/n6/mode/1up

Toate pozele sint facute in decembrie-ianuarie la Marbella, Fuengirola, Malaga, Gibraltar, Tarifa si Tanger. Toate pozele sint facute cu aparate Olympus: OM-4 (cele mai multe) si XA2 (cele color si cele alb-negru expirate, fiindca e un aparat proaspat luat de pe ebay si era in testare). Oricum nu cred ca o sa va dati seama de diferenta prea usor.

Iar am vorbit prea mult…

Ok, acu’ luati popcornu’ si berea, stingeti lumina, fiindca vin filmele!

[Show as slideshow]

Mi-am zis si eu parerea:

“Hai sa stabilim un lucru: astia care scriu ca isi reneaga poporul sint de fapt niste ciudatenii pe care fiecare popor le are. In mod normal ciudatii astia stau ascunsi si tac din gura, dar cind vine cite o criza si e un pic mai greu, incep sa strige. Striga tare, chiar daca nu-i doare cu adevarat. Ziceau vreo doi ca ei nu emigreaza dar se delimiteaza de tara. Si-si fac concediile in strainatate.
Pai mai oameni buni: nici macar nu sinteti obiectivi. Va place in Grecia, ca-i ieftin si frumos. Da’ de grecii aia care dau foc la cladirile guvernamentale sau care fac greva cu saptaminile ce ziceti? Ca nici lor nu le place tara in care traiesc…
Va place o tura de shopping la Paris, da’ sa nu fie vaci si tractoare pe Champs Elysee, ca nu da bine la poza sa iti apara huiduma de nevasta cu vuitonu luat la reducere pe brat linga o vaca a unui fermier francez care blestema tara in care s-a nascut. Sau epoca in care s-a nascut. Astea-s lamentari gen Mircea Badea, cu lozinca lui de doi bani “traim in Romania…”
E criza, e greu, vin si tiganii inapoi si noi in loc sa cautam solutii nu stim decit sa strigam ca vrem sa ne caram. Sau sa raminem, da’ sa nu facem nimic. Altii sa vina sa ne scoata din cacat, daca se poate tot aia de care acu’ 2-3 ani rideam: ha., ha, uite prostii ca ne-au primit in UE. Hai la Milano la cumparaturi! Da-i in pula mea pe fraierii ceilalti!”

Am circulat destul “pe afara” – de fapt ani buni am sunat la telefon acasa formind 0040, am avut de-a face cu probabil o mie de romani plecati. Si plecati “de tot” adica deja cetateni germani, austrieci sau americani, si plecati “sezonier” la munca sau pur si simplu oaspeti in Europa sau America. Cu mici exceptii, nimeni n-a vorbit asa urit de Romania cum fac mai nou romanii “de acasa”. Si am cunoscut legionari fugiti de comunism, transfugi din anii ’70-80, emigranti legal de sau “la negru” de dupa ’90.

Au fugit de sistem, injurau securitatea care le sicana familiile ramase in tara, militienii care cereau 8000 marci pentru eliberarea unui pasaport, vamesii care isi luau dreptul cu tupeu la Nadlac, Otopeni sau mai stiu eu unde, doctorii care se uitau fatis in plic sa vada daca e destul. Si toti asteptau primul prilej sa se intoarca acasa. Acasa, unde merele au gust, unde tuica e curata, slanina si brinza parca nu au atit colesterol.

Sa fim oare un popor bivalent, cu o latura optimista, curajoasa exploratoare si cuceritoare si cu alta lenesa, tradatoare si pesimista?

Sa fie oare blestemul de a ne trage din romani si din daci?

Las la latitudinea voastra sa stabiliti care-i latura romana si cea dacica.

Dar inainte de a spune “dacii is asa si romanii invers” dati un gugal pe Bicilis. Ca poate nu ati invatat de el la istorie…

Ca am fost taximetrist stiti. Ca am mers cu busul cu “turisti” prin tarile vecine sau mai vestice, stiti si asta. Ce inca nu stiti, e ca in ultimul an de facultate am soferit un bus si prin Romania. De marfa.  Pentru Shan si Shie, o familie de chinezi cu o mica afacere in Timisoara. Faceam cite o cursa in week-end, ca de lucru cu norma intreaga nu prea poate fi vorba cind ai de pregatit o lucrare de licenta.

Si avea Shan al meu o vechitura de Mercedes din 1980, din ala cu bot patrat, lenes (n-am prins suta la ora cu el decit la vale-n jos si cu vint puternic din spate), dar de incredere. Din punctul meu de vedere, busul ala avea si calitati si defecte.

Cea mai mare calitate era ca n-avea nimic electronic, dupa ce-l porneai, cit timp aveai motorina-n rezervor n-avea de ce sa se opreasca. Ba chiar era o pozitie a cheii in contact unde o puteai scoate, fara sa se opreasca nici motorul si fara sa se blocheze volanul. Puteai merge si fara baterie, findca un adevarat motor diesel nu are nevoie de curent in mers, asa cum are nevoie de scinteie in bujii unul pe benzina. Nu ma mai scufund in detalii plictisitoare, era doar o explicatie pentru soferite.

La capitolul defecte, sau mai bine zis inconveniente, era tractiunea spate. Care pe gheata nu e de cel mai mare ajutor, si trebuie sa stii sa imblinzesti potaia ca s-o tii in friu pe polei sau zapada.

Asaaa. Pe scurt, caram eu cu batrinelul microbuz umbrele, ornamente de brad , incaltaminte sport Adibas, Mike, Puna, tenisi, jucarii din plastic, casetofoane Panasoanic si hainute pentru bebelusi, lacate, pixuri si prosoape…

Marfa o aduceam de la Bucuresti din infectul de linga podul Colentina si de la un depozit din comuna Dascalu. Clandestin. Depozitul, nu dascalu’…

Nu stiu cum se mai face evaziunea fiscala astazi, dar pe timpul ala se gaseau de cumparat cu citeva zeci de mii de lei, in fiecare bazar, facturi in alb, stampilate, care se pare ca erau foarte ok din punctul de vedere al politistilor care te opreau pe drum…

Plecam seara din Timisoara, ajungeam la 5-6 dimineata in Bucuresti, trageam busul la rampa, si pina ma incarcau chinezii apucam un pui de somn de doua ore. Mincam ceva si la prinz, sau cel mai tirziu dupa-masa plecam inapoi. Nu era traficul de acum, dar nici nu era usor cu toate carutele si cu biciclistii de prin Muntenia si Oltenia.

Si daca acum toata lumea injura daca apare poleiul si vezi-doamne nu-s decit j’de utilaje de deszapezit care sa dea cu sare, ei bine, in anii ’90 nu vedeai aproape deloc altceva decit eventual un camion din care doi amariti sa arunce cu lopetile din 50 in 50 metri cite putin nisip pe sosea.

Am o cursa de facut chiar inainte de Craciun. Daca totul e ok, ma gindeam, ma intorc in 24 dimineata. N-ascult insa buletinul meteo, care anunta dupa-masa ploaie, si dupa aia nu-s ce front de aer rece si avertizare de polei.

Si plec seara pe o ploaie marunta. Care deja de la iesirea din Timisoara se transforma in polei. 30 la ora pe drum drept, 20 in curbe. Nu te joci cu tractiunea spate, ca una-doua devii titirez. Cind se crapa de ziua sint de-abia la Bals, dupa Craiova. Acolo era si zapada peste care plouase putin si dupa aia inghetase. Un Nissan Primera in sant, doi indivizi dau din aripi linga el. Opresc. Is arabi, ma roaga sa-i iau cu mine, ca tre’ sa ajunga la nu-stiu-ce ambasada. Pur si simplu lasa masina in sant, si urca in bus. Ma fac ca plec mai departe. Zic “ma fac” fiindc a de fapt busul mergea cam de capul lui, io numa’ ma faceam ca-l conduc.  Compromisul intre volanul detinut de mine si traiectoria dorita de el se facea doar in viteza intii la relanti. Adica la vreo 10-15 km la ora. Mai spre dupa-masa ajungem la autostrada. Unde desi mergeam incet, peisajul nu era deloc plictisitor. Aici un tir cu borcane de mustar rasturnat, mai incolo unul cu portocale, dincolo 5 masini “sudate” una de alta, s-alte chestii d’astea cam la fiecare 4-5 kilometri. Totusi prind o portiune cu zapada batatorita unde se pare ca am aderenta ceva mai buna. Adica pot sa bag si in viteza a treia fara sa fuga fundul cind ridic piciorul de pe ambreiaj. Si prind chiar si 50 la ora. Insa  beduinul de pe locul din mijloc de pe bancheta pare-se ca era ori bolnav cu nervii, ori se antrena sa devina kamikaze. Altfel nu-mi explic de ce a tras frina de mina in momentul in care o pala de vint din lateral a clatinat putin microbuzul.

Kilometrul 72. Acolo s-a intimplat tarasenia. E un viaduct in zona, trece un drum secundar pe deasupra autostrazii. Sub viaduct era oprita o dacie si un nene “uda florile” la piciorul podului. Cind Osama asta al meu a vrut sa porneasca jihadul tragind frina de mina, datele problemei s-au schimbat. Busul a intors botul inapoi spre Timisoara, arabii au inceput sa urle, io sa-njur. Rotindu-se, busul a trecut cu spatele la citiva centimetri de nenea ala despre care ati putea crede ca era norocos ca era cu “instrumentul” la lumina, evitind o posibila facere in pantaloni. Da’ de unde! Ala a inghetat vazind hardughia derapind spre el si a dat drumul obiectului ce-l tinea in mina. Dar “obiectul”, date fiind si conditiile oarecum stimulative, a functionat in continuare la capacitate maxima, astfel incit tipul desi nu a facut in pantaloni, a facut pe pantaloni. Ceea ce e tot aia, pina la urma…

Saracul om a pus si el umarul dupa-aia sa ne ajute sa impingem busul sa-i scot rotile din spate din rigola, si tot el era cel bucuros ca a scapat doar cu pantalonii uzi. Un pic mai incolo sa fi stat, il loveam asa cum loveste o crosa mingea de golf.

26 ore a durat drumul Timisoara – Bucuresti. Am incarcat in seara aia cele 3 tone de tenisi dar fiind rupt de oboseala am dormit intr-un apartament cu niste chinezi. Dimineata, roiu’ la Timisoara. Era deja 24 decembrie. Pe drum aceleasi conditii  ca la venire. Si aceiasi viteza. A doua, maxim. Dar macar inaintam constant, nu ca si pustanii care m-au depasit dupa doua-trei incercari in curbele dinainte de Craiova claxonind si aratindu-mi degetele mijlocii si pe care i-am regasit pe marginea drumului cu masina culcata pe o parte in sant  citiva kilometri mai incolo, de data asta fluturind si celelate degete, nu doar pe cele care mi le aratasera cu ceva vreme inainte.

Oprirea a fost seara insa, pe un viaduct peste o cale feratat inainte de Turnu Severin se rasturnase un camion si nu se putea trece in nici un sens. Fiind ajunul Craciunului, cine sa ridice camionul de acolo? Asa ca politia ne-a intors spre Strehaia, de unde s-o luam spre Turnu Severin prin Motru. Parca vad si acum cele 5-6 masini din fata mea pe portiunea de drum in panta cind busul incarcat cu mii de perechi de tenisi a inceput sa alunece la vale. Si mai ales Cielo-ul auriu cu numere rosii si cu nailonul inca intact pe banchetele din spate spre care ma indreptam incet dar sigur…

Coborau in viteza intii la relanti toti in afara de mine. Or fi fost cauciucurile de vina sau greutatea mare, nu stiu, ce conteaza e ca mi s-a zbirlit parul pe ceafa cind mi-am dat seama ca o iau la vale. Am luat putin volan stinga si am iesit incet pe contrasens, am luat usor de volan dreapta, dar degeaba, busul s-a pus exact de-a curmezisul drumului si a continuat coborirea. Am depasit toate masinile din fata mea cu busul  rasucit cu 90 grade fata de axul drumului, pe cealalta banda. Cum treceam pe linga ei incet ii vedeam si pe ceilalti soferi ca sint cel putin la fel de crispati ca si mine…

La capatul pantei, curba la dreapta. Eu eram deja cu citiva metri buni in fata lor, si botul meu era exact pe directia buna, rasucit de usoara derapare. Cind am simtit ca intru cu rotile din spate in zapada am calcat acceleratia si cum-necum am tisnit citiva metri, exact de sub nasul masinilor ce veneau din urma. Din care nici macar una n-a reusit sa ia curba, s-au ciocnit in lant si s-au oprit una in alta. Nu tare, dar oricum soferii au inceput sa se certe. Io am pus avariile, am tras pe dreapta, am sudat vreo trei tigari una de alta si m-am culcat. Am plecat de-acolo de-abia dupa ce s-a luminat si s-a topit poleiul.

A fost un Craciun de pomina.

Si o poza cu luminite ca-n bradul de Craciun:

Deci avind deja doua plusuri, era musai sa fie si-un minus pe acolo, macar in josul paginii si scris cu litere mici.

Eram distrat. Asta e cuvintul mai frumos. Uituc suna mai real. Adevarul e ca fiecare mai uita cite ceva. Din cind in cind.

Adevarul e ca si io uitam cite ceva, tot din cind in cind. Dar nu neaparat gradul de repetabilitate e esenta artei. Ca uituc obisnuit gasesti oriunde. Ia imprumuta-i o mie de euro unui tipului de la masa de linga tine din club, sa vezi ce repede uita sa ti-i mai dea!

Da’ “artist” ca mine, nu cred c-ati mai vazut!

1) Vara 1990.  Perioada cutremurelor saptaminale din zona Pischia coincide si cu cozile maxime la vamile cu (inca) Yugoslavia. Trebuia sa stai de joi dimineata la coada ca sa ai speranta ca vineri spre simbata ajungi in vama.

Chestia cu cutremurele v-am adus-o aminte ca sa demonstrez ca nu uit detalii, ci doar chestii importante.

Cu busul meu plin cu 8 traficanti de ace-brice-si-carice-lame-si-chiloti-de-dame. Si stam noi la plaja prin imprejurimile obiectivului turistic numit Stamora Moravita. Statistic vorbind, se poate zice asa: 8 ore inainte de Stamora, 8 ore in Stamora si 8 ore dupa Stamora. Se facea plaja, se bea bere, se intindeau cirpe pe iarba si se mincau paneuri si oua fierte ca la picnic, se asculta muzica (Doamne multumescu-ti ca inca nu se inventasera manelele..). Vecinii de coada faceau schimb de experienta in ceea ce priveste relatiile economice intrenationale, se afisau cotatiile prosoapelor de bucatarie la piata din Novi Sad, Belgrad si Sabac precum si cursul valutar: marci-dolari-forinti-dinari.  Aparusera si coloratii cu alba-neagra dar cind era prea multa lume laolalta stateau la fereala, ca cica odata un autobuz cu umetisti i-a dejghinat pe patru smecherasi d’astia. Se impingeau masini si se legau prietenii. Toti aveau in comun un singur lucru: pasaportul verde (pe atunci) romanesc.  Zic “aveau” ca io odata nu l-am avut. Si cre’ca exact atunci cind am stat cel mai mult la coada. Pur si simplu l-am uitat acasa. Si mai bine de 24 ore cit am stat si-am frecat-o la rece nu mi-a dat prin cap sa-mi verific actele. Normal ca nu m-au lasat sa ies din tara, si fiind soferul, nici pe cei 8 rockefelleri  de pe scaunele din spate. Am dat dooj de marcute la soldatul de la bariera sa ma tina minte si am plecat inapoi la Tm dupa pasaport, lasind vorba din loc in loc la cei din spate ca ma-ntorc (altfel ma trezeam cu geamurile sparte daca “fortam” coada). Voi ce i-ati face unui sofer care va tine aiurea o zi si-o noapte in cimp?

2) Toamna 1995.  Imi da patronul un plic cu 25.000 DM sa-i duc la asociatul lui, la Unna, in Germania. Banii pentru un nou microbuz. Parca lasam ultimul pasager la Recklingshausen, deci eram in zona. Zona Ruhr, de-al lungul Rinului, cei mai tineri n-au cum sa stie cum era sa sofezi pe acolo cind nu existau GPS-uri. N-am de zis in apararea mea decit ca eram la final de prima etapa de circa 2500 km (cea mai lunga cursa dus-intors a fost de 5400 km cu doar 6 ore de somn), groaznic de obosit si stresat. Am ajuns la patronul neamt, am stat cu el la o cafea, tin minte ca mi-a dat si un scaun de birou cu role adevarate, rulmenti, iar eu in schimb am uitat sa-i dau plicul. Si am plecat. Si l-am pipait in buzunarul interior de la geaca, cautind dupa un pachet nou de tigari. La 200 km departare. Pe care a trebuit sa-i mai fac odata dus-intors… si asa am pierdut 4 ore pretioase de somn. Si in loc de 10 ore am dormit 6. La un drum de peste cincimiidekilometri. Si acum ma mir ca n-am adormit la volan la intoarcerea in tara…

3) A treia faza e din aceiasi perioada: toamna 1995. Intre tur si retur dormeam la Kaiserslautern la un prieten (pe care il voi revedea in week-end-ul asta), care era pe atunci soldat in armata americana. Fusesem cu el la magazin la cumparaturi, si fiindca toala mea era de fapt un parker militar primit tot de la el, am luat pe mine o scurta de-a lui de blugi, ca sa nu se uite aia strimb la mine ca-s imbracat in toale de-ale lor. Ma rog, e mai greu de explicat ce cautam eu in magazinele armatei americane. Ce intereseaza e ca am mutat cartea verde a busului din buzunarul parkerului meu in scurta lui. Si a doua zi am taiat-o spre Cehia fara carte verde. Cum dracul nu doarme, la iesire din Germania o pasagera a avut probleme cu viza, era expirata de vreo 6 luni (sic!) si ca sa n-o aresteze nemtii i-am platit eu cautiunea. Si-am ramas cu vreo 20-30 marci. Iar la intrarea in Cehia am fost oprit, fiindca n-aveam asigurare la masina. Si nici bani neavind sa cumpar una (de fapt trei: pentru Cehia, Slovacia si Ungaria, ca fiecare tara vindea asigurare valabila doar intre granitele ei..), am tras busul inapoi intre vami, m-am dus in partea germana la un telefon si am sunat sa vina prietenul cu cartea mea verde. De la Kaiserslautern. De la 700 kilometri. Si a venit. Da, exista si astfel de oameni!

Luni, despre incercari nereusite de a izola o sirma (la figurat) fata de pamint (la propriu)…

Iar eu… artist, nu?

In miez de noapte, cindva in 1991, ori la Baja, ori la Mohacs, in sudul Ungariei, in orice caz o localitate mica, cu strazi cu piatra cubica.

Tot la piata, cu “fetele” de la Complexul Mic (asta ca sa inteleaga si cele din familie de ce, spre deosebire de ele, eu primesc intotdeauna numai piine proaspata: uite de aia ca io le-am dus in fiecare saptamina timp de doi ani la piata sa faca bani sa-si cumpere alimentara, nu voi!).

Si una dintre doamne face o criza de rinichi. Acu’ ce sa zic, pe mine m’a ferit Sfintu’ de asa ceva dar am auzit ca e mai rau decit un sut in oo, deci pot sa-mi inchipui cam cum e.

Bunul simt imi zice sa o duc la un spital. Ok, hai sa cautam unul. Intreb in bus: stie careva cum ii zice la spital pe ungureste?

- Korhaz, raspunde tanti Margareta.

Merg la relanti sa n-o zgiltii prea tare pe biata femeie, dar peste tot numai piatra cubica. Pusa probabil pe vremea lui Franz Iosif. Nici un semn cu H, nici un om pe strada.

Vad o masina de politie. Ii fac cu farurile, ei opresc. Ma dau jos si merg la ei la geam.

-Jonapot! Borhaz! Problem!

Beleste ala niste ochi la mine de m-a pus pe ginduri. Ba, nu-s nebun! Arat spre bus: acolo problem! Trebuie Borhaz repede! Totusi aia se uitau la mine de parca nu le venea sa creada. Imi deseneaza cu degetul pe bord un traseu de urmat.

- Kossonom. si fug la bus. Parca aud totusi niste risete in spate dinspre masina de politie.

Ma invirt vreo 10 minute incercind sa pun in practica traseul explicat de politai. Ajung in zona centrala, numai buticuri si restaurante. Unde dracu vad astia spital aici?

Doamna cu rinichii nu mai putea…

Io, transpirat tot, doar le cunosteam pe femei de la virsta cind cautam monede de 25 bani pe sub tejghele ca sa-mi iau un sifon…

Vad aceiasi masina de politie la un semafor. Ii mai fac odata cu farurile. De data asta vine el la mine. Deschid geamul: Ninci borhaz! zic eu, pe un ton acuzator. Iar tanti Margareta din spatele meu: Nem Borhaz! Korhaz!

Io-l intrebasem pe ala unde e o pivnita de vinuri…

Nu’s ce sa mai zic…

Miine, citeva motive sa nu-ti pui mintea cu copiii…