Nu stiu ce parere au avut despre aceasta reclama mascata a ce va fi peste doua veacuri Scuderia Ferrari bunicii unui Ferdinand Porsche, Gottlieb Daimler sau Rudolf Diesel. Daca aflu, o sa va spun.

Insa banuiesc cit de mare a fost invidia din partea concurentilor francezi – stramosii lui Andre Citroen, Peugeot si ai actorului Jean Reno. Acestia au sponsorizat la greu un pilot de curse de exceptie, francezul de origine corsicana Bonaparte Napoleon, care a si cistigat in 1806 cursa de pe circuitul de la Jena – Auerstedt. Cum spionajul industrial se practica inca de pe atunci, echipa tehnica de la Peugeot – Citroen a reusit sa demonteze quadriga de pe Tor si s-o duca la Paris. Probabil pentru a fi studiata, copiata, imbunatatita, rebranduita, etc. Cam cum aveau sa faca rusii dupa acea epica cursa Moscova – Berlin din secolul urmator cu fabrica Opel din …Brandenburg (nasoala coincidenta asta cu Brandenburgul, nu?) de-au scos Moskviciul pe care avea sa-l cistige nasul meu la loto in 1961… prima masina pe care am condus-o eu!

Germanii au fost atit de ciuruiti de victoria lui Napoleon incit le-au trebuit 8 ani pina sa gaseasca un pilot care sa-l invinga pe campionul mondial Bonaparte. Surpriza a venit de la un inotator, campionul la stilul bras Ernst von Pfuel care dupa victoria echipei germane pe circuitul de la Leipzig din 1813 a adus in 1814 bolidul cu patru cai, deveniti probabil intre timp mirtoage, inapoi la Berlin.  Veselie mare in toata Germania, atit de mare incit pe traseu lumea iesea cu mic cu mare cu steaguri, flori, bere. Ba cei din Bielefeld au tinut atit de mult sa treaca quadriga pe la ei prin sat, desi poarta orasului era mai ingusta decit latimea ei, incit au decupat din zidurile portii ca sa poata trece convoiul.

Va dati seama cam ce plictiseala e in Bielefeld, daca o suta si ceva de ani mai tirziu, trecerea quadrigai pe acolo inca mai era un eveniment demn de pomenit. Pe o bancnota de douazecisicincidemilioanedemarci. Mda, nu cumparai nici gaura la covrig cu milioanele alea in 1921, dar asta-i alta poveste…

Ca fapt divers – bancnota din imagine este din… pinza. Si tot ca fapt divers, pe fond negru, sub cifra 25 da, scrie ceva. E o scriere pe care putina lume o mai intelege in ziua de azi, fraktur se cheama. Si ce scrie acolo? Casa de Economii Oraseneasca Bielefeld.

Al treilea fapt divers: pina in 1919 pe sub arcul central al Portii Brandenburg nu putea trece decit suveranul si membrii familiei von Pfuel! Si, doar cite o singura data – ambasadorii in momentul in care isi prezentau scrisorile de acreditare. Prostimea avea voie sa treaca doar pe sub arcele laterale. In 1919 a defilat ca invingator pe sub Tor, desi Germania pierduse razboiul, Paul von Lettow Vorbeck.

Desi am scris in ton de gluma articolul, istorisirea e destul de exacta. Si da, von Pfuel a inovat stilul de inot breastroke (bras) ba chiar a infiintat prima scoala militara de inot la Praga in 1810. SEALS pe vremea aia se jucau cu ratustele in cada…

Sincer, eu nu stiu mare lucru despre ei. Am lucrat cot la cot pe doua santiere in Germania, am mincat cu ei la masa, le-am gustat vodca, am invatat sa zic Dzienki (multumesc) si cam atit.

Nu stiu ce clic mi-a facut memoria azi in timp ce incercam sa termin polonezul ala romanesc invelit in juma’ de borcan de mustar ca sa nu-i simt aroma subtila de clei de oase de ciine eutanasiat cu lopata (am inca un gust in gura de parc-am lins timbre toata ziua), dar mi-am adus aminte de o discutie pe marginea unei masini de spalat ce-si daduse duhul in grupul sanitar de la noi de pe santier. Un Siemens d-ala legat la internet, ce-si updata singur programele de spalare. N-a rezistat tehnica computerizata germana de spalare a rufelor capitaliste la cuiele uitate intr-un buzunar le salopeta de un brav dulgher polonez. Care in general seara la ora cind isi aducea aminte sa-si bage rufele-n masina era deja beat de cel putin doua ore. Ziceau polacii atunci ca de cei 1300 euro cit costase Siemensul ei ar fi adus 20 masini de spalat poloneze, in care poti sa faci si vin, si bulion, nu numai sa speli rufe.

Am ignorat aproape instantaneu detaliul, cred ca o luasem ca un fel de scuza (neamtul era tare suparat, era clar ca cei de la Siemens vor refuza reparatia in garantie, dat fiind ca burduful de cauciuc fusese despicat iar apa din cuva ajunsese in toata electronica…)

Revin deci: azi, luptindu-ma cu polonezul din farfurie, nu-stiu-ce-mi-a-venit cu ce-au zis aia: de o mie si ceva de euro, dooj’ de masini de spalat?

Io masina mea de spalat am luat-o la pachet cu un frigider si cu un fier de calcat. Nu tin minte cit a fost. Dar gugal le stie pe toate. Asa ca intru pe diversele situri cu electrocasnice. Cea mai ieftina masina de spalat: 850 lei. Hm. 200 euro. Asadar 7 d’astea in loc de una d’aia desteapta. Da’ nu-s douazeci!

Mai dau niste cautari si o gasesc pe Pralka Frania. Frania, adica Frances, asa mi-a echivalat-o Wikipedia. Costa 370 zloti (cam 100 dolari). Se incadreaza in pret, dooj’ de bucati ar fi 2000 parai, adica o mie si vreo patru sute si ceva de euro.

Mirat dar neincrezator am dat clic si pe un link de youtube.

Deci as vrea si io asa ceva: mica, rapida, extrem de simpla. Pe site-ul elektro.pl bijuteria asta a simplitatii ce te duce cu gindul la o covata de lemn si la sapun de rufe, de casa, are 23234 ratinguri de 5 stele. Nu mi-a venit sa cred!

Uitati, sa nu ziceti ca mint: http://www.nokaut.pl/pralki/pralka-swiatowit-myszkow-frania-md-13.html

Si cum functioneaza: un filmulet de 3 minute

N-au mintit polonezii: cu banii de un Siemens, luai o remorca de galeti invirtitoare din astea, si sigur nu tuseau de la cuie uitate, normal, prin buzunare.

Ce ziceti? Nu-i masina de spalat perfecta pentru o baie mica, un student sarac sau pentru hainute de bebe? La 3-400 lei…

1994 toamna. Dupa o sedere de trei luni in Germania ma intorceam la volanul masinii pe care o visasem dupa ani de zile de condus mioritica Dacie. Un Ford Granada urias, greu de doua tone, cu motor sase-n-ve cu doua carburatoare, cu o viteza testata de mine de 208km/h si cu un consum de 17 la suta in oras. Eh, alte vremuri, era litrul de benzina ieftin inca…

Veneam prin Cehia, Slovacia si Ungaria, ca viza de Austria nu-mi luasem. Fiindca nu fusesem nici la munca si nici la furat in Germania era logic ca deja stateam rau cu banii. Atit de rau, incit aveam in portbagaj 120l de benzina cadou de la prietenii la care statusem si 20 marci in portmoneu, ca si ei erau inainte de salariu. Pe atunci inca nu se plateau autostrazile, deci banii mi-ajungeau de o cafea si un sandwich, dar nu mai mult.

Pe portbagaj aveam un suport pe care stateau mindre doua biciclete pentru copii, un mountain bike si o cursiera model mini, cumparate la mina a doua dintr-un ziar de anunturi din Rheinland-Pfalz. Cu 10 marci amindoua, fusese anuntul, dar cind a vazut neamtul numerele de masina – semn ca facusem 300 km ca sa vedem bicicletele ce-l incurcau in garaj, mi le-a dat gratis, impreuna cu o galeata plina de Lego pentru fiul lui sora-mea.  De ce am specificat ca fusese anunt in ziar, si care era pretul, o sa vedeti putin mai incolo ca-s amanunte importante.

Daca cititi blogul asta de ceva timp, stiti deja ca-s un pic aiurit de felul meu. Sau, eram.

Nici de data aceasta n-a putut sa fie totul perfect, am reusit cumva sa-mi pierd permisul de conducere. Si, normal, am descoperit lucrul asta doar in ziua intoarcerii acasa. Ce era sa fac? Am plecat asa la drum, bazindu-ma pe experientele anterioare cu vamesii, care rar au cerut alte acte in afara de pasaport, talon si cartea verde. Ca sa minimizez riscurile unor intrebari nedorite, inaintea fiecarei vami opream intr-o parcare si mai goleam din canistrele din portbagaj, fiindca erau din plastic si cineva putea strimba din nas vazind 6 bidoane pline cu zeama inflamabila. De nemti si de cehi am trecut fara probleme si am ajuns la vama cea noua, pe atunci materializata prin doua transcontainere la piciorul unui pod ce desparte Cehia de Slovacia.

Era duminica dimineata, pe la ora 6. Slovacul intirzie sa apara, eram doar doua masini in vama. Un neamt in fata si cu mine, cu numere de zoll. Neamtul isi pierde rabdarea si incepe sa claxoneze. Iese intr-un final un vames si un politist de frontiera. Politistul imi face semn sa trec mai departe, ajung la vames, care imi cere… ce credeti ca-mi cere?

Actele bicicletelor! Cit de mici aveam io ochii dupa o noapte de condus, asa mari i-am facut deodata auzind ce-mi cere ala!

Imi exprim nedumerirea atit mimic cit si prin viu grai, ba mai mult ii si explic ca-s biciclete cumparate din Sperrmüll. Ala zice ca cu atit mai mult trebuia sa am un act de provenienta. Moldoveanul de mine care de obicei nu pastreaza hirtii gaseste in buzunarul de la usa din dreapta ziarul  cu anuntul incercuit, cu descrierea fiecarei biciclete (marca si marime) si pretul de 10 DM. Si ii zic ca poa’ sa-l sune pe neamt sa-l intrebe daca i-au fost furate sau a vindut bicicletele.

Degeaba. Bolovanul ala slovac zice ca daca bicicletele au costat 10 marci, pot sa mai bag 20 intre paginile pasaportului, altfel nu ridica bariera. Ce era sa fac? Ii dau toti banii mei, cele 20 marci, ultimele din portmoneu. Doar nu era sa-i las bicicletele, ca vazusem ca-i sclipesc ochii dupa ele, si in plus, apucasem sa ma laud la sor-mea cu ce-i aduceam pentru odrasla…

Si intru in Slovacia, bodoganind cu cine i-a pus si pe cehi sa divorteze de slovaci (desi in sinea mea recunosteam ca pe cit de draguti au fost cehii cu mine, de mi-a aratat o masina de politie o iesire din Praga spre Bratislava dupa ce facusem doua ture de oras ajungind la aceiasi iesire blocata spre autostrada, pe atit de scirbosi mi s-au parut slovacii cu aplecarea lor parca romaneasca spre ciubucareala).

Daca ati avut curiozitatea sa mergeti pe ruta Praga- Budapesta, stiti ca traversarea Slovaciei dureaza cam jumatate de ora. Treci prin Bratislava si imediat esti la vama cu Ungaria. Deci la juma’ de ora dupa ce m-a lefterit slovacul, le parasesc fericit tara. Si ajung la vama maghiara. Unde se uita ungurul la mine, care-i intindeam pasaportul si toate actele masinii, si-mi zice scurt, in romaneste: permis conducere!

Parca ma vad si acum cum caut eu prin portmoneu, prin buzunare, pe si sub bordul masinii si ma uit dezolat la hun. Ninci!

Ninci permis conducere, ninci intrare in Ungaria, zice el. Ii arat ca-s de trei luni in Germania, ca am ‘spe stampile, inclusiv numerele de masina trecute in pasaport, el ramine impasibil. Intr-un final intrevad o fisura in armura, cind isi mai imblinzeste privirea si zice pe un ton de parca imi face o concesie: 200 Mark!

Ba, esti nebun? Io nu mai am nici macar 10 pfennigi in buzunar si tu ceri 200 marcute? urlu io in sinea mea.

Ii arat portmoneul. Ala gol. Ca ala plin nu l-am avut niciodata, cre’ca-i la altii… Urmeaza o mica tocmeala, si in final zice: autoradio!

Aveam un casetofon fain de masina, cadou de la prietenii mei, Blaupunkt.

Nu, zic, nu ti-l dau. Ungurul ridica din umeri si-mi face semn sa ma intorc in Slovacia. Intorc masina si ma retrag in zona dintre vami. Unde stau pina pe la ora doua, dormind si incercind sa gasesc o solutie. Ce mi s-a parut cea mai buna idee a fost sa astept pina se schimba tura si sa sper ca vamesul ce iese nu-i zice colegului ce intra ca Granada cu numere rosii de Kaiserslautern n-are permis de conducere. Pe la doua dupa-masa vad ca iese alt vames sa controleze masinile, imi fac cruce cu limba-n gura si ma pun la rind.

- Permis conducere, zice ala mustacind.

“Ba p’a ma-tii” ii raspund eu in gind.

- Ninci, zic eu cu voce tare.

- Autoradio, zice el zimbind de-a dreptul de data asta.

- Ighen, ighen mormai eu, mosmondind pe sub bord sa scot casetofonul si bagindu-l intr-o punga.

I l-am dat si m-a lasat sa trec. Dupa care am tulit-o cu 200 la ora cit a tinut autostrada sa ies cit mai repede din Ungaria, liber si fara sa-mi mai pese ca n-am permis si ca daca ma prinde radarul probabil ca o sa ma sparg de ris la auzul cuvintului “amenda” si o sa le zic ca banii de amenda s-au dus pe spagi.

De fapt ma grabeam ca sa nu ma dea in consemn la iesire din Ungaria vamesul caruia-i dadusem casetofonul cind s-o prinde ca inainte de a-i baga in punga aparatul i-am scurtcircuitat finalul, inversind plusul cu minusul…

Ca doar nu eram atit de prost incit sa-i dau casetofonul in stare de functionare…

Am fost asigurat, si chiar m-am convins ulterior, ca orice sedinta de “greblat” se lasa cu recolte. In general noi n-aveam nimic impotriva acestor escapade, am avut chiar un coleg inginer ce era “greblas” fruntas, el mergea cu microbuzul la adunat vechituri parasite in piata. Ma rog, le-am interzis odata sa depoziteze partea netrebuincioasa in “sala de sedinte” adica in cele doua containere alaturate cu peretii comuni demontati. Fiindca am avut intr-o luni dimineata o sedinta cu nemtii de la Alpine si am avutr surpriza sa gasim o ditamai rochia de mireasa atirnata intr-un cui pe perete.

Insa daca “grebla” era un mod nevinovat de a-ti gasi o scrumiera in locul conservei goale de peste , nu la fel se poate spune despre “matusa”, indiferent daca e vorba de varianta hard sau soft.

In fiecare an in care am fost in Germania, au fost probleme cu “matusa”.

Si nu, “matusa” nu era numai a romanilor, era si a polonezilor. Nu stiu daca si a turcilor, totusi nu cred, turcii-s musulmani.

Dar sa va explic ce e cu varianta “soft” si varianta “hard”:

Pe santier ai nevoie de haine rezistente. Haine groase iarna, haine subtiri vara. Si in Germania mai ales, unde ploua si de 4-5 ori pe zi, de mai multe rinduri de haine uscate. Ca inginer, aveam mereu in dulap o scurta de rezerva, cel putin inca o pereche de blugi, un tricou sau rolling si 2-3 perechi de ciorapi curati. Muncitorii aveau nevoie si ei de cel putin tot atit.

Plus ca pe santier se rup hainele in draci. E plin de sirme, cuie, fiare peste tot.

Eu uzam 4-5 perechi de blugi pe sezon. Si n-o sa convingeti niciodata un fierar sau un dulgher sa dea 20 euro saptaminal pe toale de lucru. In definitiv, de banii aia bei doua lazi de bere!

Plus ca matusa le dadea haine gratis.

“Matusa” varianta soft e acel container in care nemtii arunca toalele vechi, sau acolo unde nu sint containere si colectarea se face doar la anumite date prestabilite, acele pungi cu haine luate de pe trotuar din fata caselor oamenilor.

Matusa varinta “hard” intra in penal deja, e vorba de containerele in care Crucea Rosie colecteaza haine pentru sinistrati. Astea mai nou sint supravegheate cu camere de luat vederi, asa ca am avut si oameni care au fost prinsi de “unchiu” la “matusa” si-au ramas “oaspeti” peste noapte la”hotel”. Cica micul dejun nu e gustos acolo, peste cu multe oase. Si cam scump, 600 euro. Cu chitanta!

Si o intimplare hazlie pe aceiasi tema, v-am zis ca aveam un coleg fruntas la “grebla”, posesor de microbuz.

E si in Germania, ca si in Romania mai nou, obiceiul ca primaria sa organizeze periodic colectarea de obiecte mari ce nu mai sint folositoare prin gospodarii. Si acel coleg, vede intr-o seara pe un trotuar niste piese de mobilier. Mergea la benzinarie sa alimenteze. Intorcindu-se dupa un sfert de ora, vede mobila inca acolo. El era singur, asa ca se intoarce repede la containerele unde eram cazati, ia trei oameni cu el si se intoarce in sat. Opresc microbuzul linga gramada de mobila si incep sa incarce. Cind erau aproape gata, iese un neamt si incepe sa urle la ei.

Tipul se muta, isi scosese mobila in strada in asteptarea camionului… Homo Carpaticus a crezut ca e mobila aruncata si a vrut sa o ia…

110 romani. 60 polonezi si 30-40 turci. Romanii dulgheri si monteuri de prefabricate, polonezii si turcii fierari.

Povestea e scurta. Lui Michal, un fierar polonez ii vine familia intr-o simbata in vizita. Parca era ziua lui. Mama, tata cu cutii de prajituri, papica de-a lor si votca. Destul de multa, finca aveau si portbagaj suplimentar pe capota. Michal era sef de echipa, deci avea multe gitlejuri de udat.

Au mincat, au baut, au cintat, s-au imbatat. Clasic ca o mazurca de Chopin. Cine a iesit din tipar a fost mosul, tatal fierarului. Care s-a luat dupa si mai clasica vorba a unor secui de-ai mei, dulgheri doctori in lemn: aseara domnul cel batrin mincat bine, beut bine, dimineata sculat mort!

Detaliile le-am aflat ulterior de la omologul meu polonez, Jerzy: cica Michal a vrut sa evite birocratia cu dusul mortului inapoi in Polonia, cu costuri mari, si pur si simplu l-a indesat pe taica-su in portbagajul de pe capota in ideea ca oricum nu-i controleaza nimeni la granita. Si-a plecat cu maica-sa in si cu taica-su pe masina spre Opole, Polonia. Au trecut cu bine granita si  de usurare au oprit intr-o parcare. Un drum la toaleta, o cafea, un sandwich. La iesire, surprise: ia masina de unde nu-i!

Stiu ca nu-i de ris, dar nu pot sa nu ma intreb, oare ce mutra o fi facut hotul cind a deschis “oul Kinder”?

Miine, despre cum o duc pe sora-mea la militie…