Pe vremea cind Marele Ducat al Varsoviei facea parte din Imperiul Francez, adica inainte de a face parte din Imperiul Tarist sau din Reichul German, trupe poloneze – ca parte a “La Grande Armee” a lui Napoleon au participat la Razboiul Peninsular. Sau “Razboiul de Independenta Spaniol”, cum e denumit in Spania, desi cica Spania era demult independenta. In fine, detalii…

Polacii astia, aproximativ 400 dupa ce suferisera niste pierderi in luptele din interiorul Peninsulei au fost trimisi in octombrie 1810 la odihna, drept garnizoane in micul castel Sohail din Fuengirola de pe malul Mediteranei undeva intre Gibraltarul ocupat de englezi si Malaga aflata sub ocupatia francezilor lui Sebastiani, la Mijas si la Alhaurin.

Odihna celor 160 de polonezi ai capitanului Franciszek Młokosiewicz avea sa fie de scurta durata fiindca generalul-maior britanic Lord Blayney aflind starea lor de la guerrillleros-ii  localnici decide sa atace prin surprindere, urmind ca dupa ocuparea castelului sa atace portul Malaga dinspre uscat.

In 14 octombrie 1810 mica flota anglo-spaniola compusa din doua fregate, cinci canoniere si mai multe nave de transport trupe ajunge la 2 mile de castel, unde debarca o forta de 1700 soldati din regimentul irlandez “Blayney’s bloodhunds”, din regimentul spaniol Toledo si un batalion de dezertori francezi, insotiti de o unitate de artilerie. Navele si trupele debarcate ajung apoi in fata castelului Sohail din Fuengirola, unde la ora 14 este dat un ultimatum garnizoanei poloneze. Aceasta refuza sa se predea, iar artileria britanica deschide focul.

In ciuda inferioritatii numerice de 1:10, polonezii rezista, ba chiar unul din cele 3 tunuri de calibru mic ale sergentului  Zakrzewski reuseste sa scufunde o canoniera.

Celelalte canoniere se retrag in afara bataii tunurilor din castel, iar cele doua fregate se pozitioneaza in fata zidurilor incepind un bombardament de demolare. Insa dupa ce maiorul Grant din regimentul lui Blayney este omorit, Lordul Blayney ordona retragerea. Noaptea debarca din nou, iar pionierii englezi amplaseaza doua baterii la poalele dealului pe care se afla castelul. Din pacate pentru ei mica garnizoana poloneza din Mijas, condusa de locotenentul Chełmicki, care auzise duelul de artilerie, soseste in Fuengirola, trece nestingherita printre englezi si intra in castelul Sohail, ridicind moralul aparatorilor. Garnizoana din Alhaurin, de 200 soldati ai maiorului Bronisz alarmata la rindul ei, soseste in Mijas-ul ramas neaparat in dimineata de 15 octombrie, ciocnindu-se cu o forta hispano-germana de 450 soldati pe care ii disperseaza in urma unei sarje la baioneta. Intre timp, la Sohail puternicul bombardament britanic distruge unul din turnurile castelului, iar in jurul orei 14 ajung in fata castelului inca doua nave de razboi, HMS Rodney si una spaniola, debarcind inca 932 oameni din regimentul 89 al lui Lord Blayney.

In aceasta situatie, capitanul Młokosiewicz decide un atac surpriza asupra bateriilor britanice, lasind castelul aparat doar de citiva raniti. Conducind personal cei 130 oameni ramasi, reuseste imposibilul: atacatorii sint luati prin surprindere, si in ciuda superioritatii numerice de 10:1 regimentul spaniol trimis sa acopere artileria de pe deal se retrage in debandada. Polonezii captureaza tunurile, pe care le intorc impotriva pozitiilor britanice, si desi rateaza mereu tintele (tunarii ramasesera in castel) fac regruparea inamicilor extrem de dificila. Lord Blayney reuseste abia dupa o jumatate de ora sa isi regrupeze trupele pe plaja, ordonind un atac asupra bateriilor de tunuri  ocupate de polonezi. Depasiti numeric, polonezii arunca pulberea tunurilor in aer si incearca sa se regrupeze spre castel.

Inainte insa ca trupele britanice si spaniole sa taie retragerea polonezilor spre castel, apar cei 200 polonezi ai lui Bronisz, din garnizoana Alhaurin, odihniti si bine echipati, care tocmai sosisera din Mijas, lasindu-i timp suficient lui Młokosiewicz sa isi regrupeze oamenii si sa atace din nou, spargind flancul drept al incercuirii britanice. Atacatorii sovaie, iar polonezii, ajutati de 20 cavaleristi francezi sositi si ei in ajutor ii pun pe fuga. Lord Blayney insusi este luat prizonier iar britanicii ramasi fara lider se reimbarca in mod haotic, sub focul propriilor tunuri, capturate -inca odata de catre polonezi.

Apararea eroica a castelului Sohail a fost atit una din putinele dati cind trupe poloneze s-au luptat cu trupe britanice, cit si una din putinele infringeri  britanice din Razboiul Peninsular. Si cu atit mai rusinoasa cu cit aveau o superioritate numerica de 4501 la 457!

In 2 ianuarie am vizitat castelul, de fapt zidurile si turnurile mai sint in picioare. Mai exista si 3 tunuri. Iar privelistea e fantastica. Am avut si norocul sa fim, eu si dojo, singuri-singurei acolo, asa cum avem noi norocul (Bastionul Pescarilor, Budapesta; Castelul din Praga, Cetatea Dubrovnik, Cetatea din Malaga, acum si Sohail, toate vizitate in extrasezon, fara fojgaiala sutelor sau miilor de chinezi, americani, rusi, etc.

Am urcat in turnuri, am sezut pe tunuri, am patrulat pe creneluri, doar noi si fantomele luptei de acum 200 ani…

Sursa datelor istorice: http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Fuengirola

Si cind aceste cupoane au si imagini propagandistice pe verso sint cu atit mai interesante.

Avind ceva timp de pierdut pe malul Mediteranei, fiind si curios sa aflu detalii despre putin cunoscuta perioada a razboiului civil spaniol si a deceniilor de franchism ce au urmat, am profitat de ocazie sa imi largesc putin cunostintele.

Fac un mic rezumat, a doua Republica Spaniola s-a confruntat cu o revolta a militarilor condusi de Franco, urmind un razboi civil singeros. Excesele au fost facute de amindoua partile implicate in conflict, mai mult de un milion de oameni disparind din populatia Spaniei. Asta stiam. Stiam si de Mota si Marin, eroii legionari morti la Majadahonda, stiam si de “divizionul roman de artilerie Tudor Vladimirescu” din cadrul Brigazilor Internationale condus de Valter Roman, tatal lui Petre Roman (recomand cartea “Evocari” de Valter Roman). Stiam deci si de Hemingway, Dollores Ibarruri sau de Legiunea Condor, cea care a bombardat Guernica, dindu-i ocazia lui Picasso sa mai mizgaleasca o opera de zeci de milioane de dolari.

Nu stiam insa de ce Spania lui Franco nu a intrat in razboi alaturi de cei care l-au ajutat decisiv in lupta impotriva comunistilor: Hitler si Mussolini. Desi Hitler oferise Gibraltarul si Marocul Spaniei, pastrind doar Insulele Canare pentru Germania ca baza de submarine, Franco nu a acceptat. Motivele oficiale au fost ca Spania oricum ofera mult Germaniei interzicind britanicilor intrarea in porturile spaniole si garantia unui flanc linisit la Sud de Franta.

Adevaratele motive au fost altele:

-poporul spaniol murea de foame. Petrolul venea din America iar alimentele erau lasate sa treaca de britanici.

- o jumatate din populatia Spaniei nu era sigura din punct de vedere politic. Catalanii si bascii, de exemplu doreau independenta (ba chiar existase pina in 1937 un stat basc, Euzkadi, si unul catalan, Estat Catala). Asa ca lui Franco doar o blocada navala britanica ii lipsea si un robinet inchis de petrol de catre americani.

Cit de grava era situatia alimentelor pentru spaniolul de rind?

Cica 200.000 oameni au murit de foame dupa terminarea razboiului civil. Rationalizarea alimentelor a existat 15 ani, pina in 1952, an in care nici Germania cea intens bombardata nu mai suferea de foame! Franco a inteles in final ca semifeudalismul conservator spaniol e sortit esecului si a deschis tara investitiilor straine, dupa care a urmat “miracolul spaniol” cu o rata de crestere depasita la acea data doar de Japonia.

Nu despre asta vrea azi sa va povestesc insa, desi scriu articolul acesta dintr-un apartament construit exact in timpul acelui “miracol” de dezvoltare. Ma intorc la ratii, si la propaganda.

Stiati ca steagul republican spaniol era tricolor, rosu, galben si albastru, doar cu culorile dispuse orizontal?

De unde stiu? De pe un cupon de ratii…

Probabil unii isi aduc aminte de jumatatea de litru de ulei, kilul de zahar si piinea de pe cartela de acum hat 22 ani, nu cu mari diferente fata de ratiile spaniole, atit franchiste cit si republicane. Din cite am inteles, cupoanele de ratie spaniole erau pentru o saptamina, nu pentru o luna, iar femeile, batrinii si copiii primeau intre 60-80% din ratia unui barbat adult. Popii, politaii si ofiterii de armata primeau cu 50% mai mult. Piata neagra era in floare, la fel si coruptia. Suna cunoscut, nu? Inca in anii ’50 cei ce coborau in Madrid din trenuri venite din provincie erau perchezitionati si li se confiscau alimentele. Nu mai zic ca Franco a continuat sa semneze personal sentinte de pedeapsa capitala pentru cei care au luptat de partea republicanilor pina in 1974. Amnistie? , reconciliere?… chestii pentru oameni dusi cu capul! Asa si cu limba: spaniola oficiala peste tot, desi cei care au fost prin Spania stiu ca milioane de oameni vorbesc dialecte…

In fine, iar derapez si nu am zis nimic de republicani, care au facut cooperativizare fortata, cam cum s-a facut ulterior la noi: nu intri la colectiv, intra colectivul la tine, plus ca te mai alegeai si cu un glonte-n ceafa.

Cum vi s-ar parea sa stiti ca aveti ratia de doua cepe, 150 grame de linte, 25 grame de zahar si un sfert de kil de faina pe saptamina?

Parca mi-e dor de vremea cind eram un mic huligan, atunci sigur in urma mea ar fi atirnat niste oglinzi retrovizoare. Dar am crescut si mi s-a mai tocit spiritul de justitiar. Sau ar trebui politia sa faca dreptate?

Nu credeti ca e posibil asa ceva in civilizata Timisoara?

Uite-i!