Budapesta, marti dimineata, la coada la imbarcare in avionul de Zurich. 60-70 persoane aliniate frumos asteptindu-si rindul. Apare o sleahta de facatori de tenisi chinezesti care se infig in coada undeva intre al patrulea si al cincilea om de la coada. Tupeu de tupeu! Nimeni din cei ce-si asteptau ordonat rindul nu zice nimic.

Mirii ceva in romaneste referitor la pericolul galben si imi infrinez remarcile acide ce-mi vin  pe limba: in definitiv fiecare are locul lui tiparit pe bilet iar chinezii sigur nu vor ajunge inaintea mea la destinatie.

Zurich, marti pe la amiaza, asteptind – pe bancheta de data asta  - imbarcarea spre New York. Ramo si cu mine fiind printre primii care am ajuns la Gate-ul de imbarcare am ales bancheta cea mai apropiata  de ghiseu, o bancheta cu un loc rezervat pentru handicapati, cu un scaun cu rotile desenat mare pe speteaza si inca trei locuri normale. Ne-am asezat pe ultimele locuri, lasind locul de handicapat si cel de linga el libere. Cinci minute mai tirziu apare un angajat al aeroportului impingind un scaun cu rotile cu un batrin in el, pe care il ajuta sa se aseze pe locul rezervat. Batrinul multumeste si spune ca se descurca mai depoarte, ca incet si cu baston poate merge. Putin mai tirziu batrinul isi ia bastonul si se indreapta spre toaleta. Mai trec poate 2-3 minute si apare o doamna de aceiasi culoare cu halitorii de orez de la Budapesta si se aseaza nonsalant pe locul de handicapati. Ii comentez Ramonei cu voce tare, dar in romaneste: ba, astia-s toti o natie de handicapati?

Chinezoaica pus si simplu se face ca ploua. Se intoarce batrinul de la toaleta, se uita lung la femeie si trece mai departe. Ea intreaba in engleza: vreti sa stati aici? Omul da din mina a lehamite si se duce in spate. Chinezoaica face o mutra triumfatoare se lasa pe speteaza. In momentul ala ii zic lui Ramo ca desfac bagajul, scot aparatul si ma duc in fata ei sa-i fac o poza. Ramo zice sa o las balta ca tot nu rezolv nimic.

Acum imi pare rau ca am ascultat-o. Macar atunci cind m-as fi pus in fata ei sa-i fac o poza  as fi aflat daca are macar o urma de rusine.

Airbus A330-300, deasupra Atlanticului. Locuri bune in avion, cu extra leg space (adica in primul rind, fara alte scaune in fata noastra), la 2 metri de buda, chiar intre aripi (cu cite o iesire de urgenta in stinga si in dreapta noastra). In stinga lui Ramo un tip cu barba, costum si kipa, in dreapta mea un tip in blugi, ras dar tot cu kipa.

Imi da Ramo un cot: “asta de linga mine si-a aruncat ziarul pe jos in fata mea”.

Impinge-i ziarul cu piciorul inapoi, zic eu. N-a facut-o…

Evreul “meu” a pierdut faza cind mi-am rabatat masuta ascunsa in minerul scaunului si cind mi-am scos monitorul, n-a stiut sa si le scoata pe ale lui, asa ca a refuzat prima masa servita in avion. A rontait doar o punga cu snacks-uri ce fusesera date ca aperitiv si-a baut o sticla mica cu apa. Ambalajul si sticla goala le-a aruncat pe jos. Avind loc berechet pentru picioare, si-a aruncat apoi  pernuta data de stewardesa pe jos si si-a pus New Balance-ii murdari pe ea. Mi-am vazut de prinzul meu si de film (“On time” cu Justin Timberlake, surprinzator film!). Termin mincarea, iau de la Ramo cascavalul ei De Gruyère, ii dau prajitura mea cu cirese, beau apa, adun resturile si le dau stewardesei. Ma las pe spatesi dau sa pun coatele pe minere. Cotul drept da de un alt cot asezat pe minerul meu. Il imping usurel la o parte, ma uit la vecin cu cel mai rece zimbet al meu, spun un “scuze” in romaneste, apas butonul si las scaunul pe spate. Macar nu m-a mai atins pina la aterizare.

Iar eu n-am putut fi nici macar atit de nesimtit incit sa cer un supliment de ciocolata cu sigla Swiss Air, ca stiu sigur ca fetita prietenilor nostri o adora…

Nu le pun toate odata aici fiindca sint destul de multe (doar cele cu Timisoara sint vreo 75), dar 20 tot vedeti azi. Nu le-am selectat, pur si simplu le-am luat la rind din album…

[Show as slideshow]

Am gasit aceasta carte rara pe ebay cu ani in urma, m-am batut pentru ea, am cumparat-o, am savurat-0 si mai tirziu am facut-o cadou cuiva plecat de mult din tara. Senzatia de a rasfoi seara, cu o cana de ceai alaturi, o carte cu pagini din hirtie groasa, ingalbenita, cu coperti legate in piele, mi-a adus aminte de serile din copilarie cind citeam pina noaptea tirziu cartile lui Jules Verne, acea colectie format mare, cu coperti cartonate crem, impanata cu gravuri.

Am avut surpriza sa o gasesc nu de mult scanata (mai putin coperta) pe archive.org

iar apoi sa vad ca fost si retiparita.

O sa gasiti in ea detalii despre tatari, lipoveni, bulgari, tigani, scopiti (secta castratilor), ba chiar si despre banditii din Dobrogea sau despre manastiri. Poze interesante, date statistice, previziuni de dezvoltare, toate scrise cu o enorma simpatie pentru oamenii pe care i-a cautat si i-a intilnit in Romania.

Merita citita!

http://www.archive.org/stream/laroumanievalach00pittuoft#page/n6/mode/1up

Am inceput saptamina cu (inca) o excursie in Malaga, nu va mai arat poze de acolo ca nu s-au schimbat prea multe din decembrie incoace: castelul Gibralfaro e tot acolo, doar ca de data asta era si mai putina lume ca data trecuta, iar portocalele din parcul de linga primarie erau culese toate deja! Si v-am prevenit ca-s acre ca naiba!

Marti am trecut Strimtoarea Gibraltar in Africa, de la Tarifa la Tanger, iar miercuri am fost in Gibraltar.

Azi va arat poze din Tarifa si din Tanger. Nu stiu sa adaug comentarii la poze, asa ca va zic dinainte: pozele de pina la cladirea garii maritime cu steagul rosu (marocan) sint in Spania la Tarifa, iar celelalte la Tanger.

Ne-au plimbat cu camila, ne-au dus sa vedem o brutarie, bazarul, un magazin de covoare, o farmacie traditionala, vechea cetate, un restaurant mai acatarii (unde in timp ce mincam cous cous am vazut si un dans din buric).

Ghidul marocan,  care pe durata calatoriei cu microbuzul din port spre oras ne-a tinut un speech despre istoria glorioasa a locului, a insistat in mod repetat ca Maroc nu e Tunisia, Egipt sau Libia, ca la ei populatia este atit de recunoscatoare sultanului pentru locurile de munca, scoli, sutele de vile in constructie, etc incit nici prin cap nu le-ar trece sa puna de-o primavara araba in Maroc.

Apoi, auzindu-l povestind chestii din istorie m-a frapat alternanta folosirii cuvintelor berber-barbar, berbers-barbars, spuse cu r foarte accenuat: berrberrs=barrbarrs.

Am inteles la ce se refera in momentul in care am coborit din bus. Am fost practic asaltati de niste amariti, unul mai slab ca altul, cu tot felul de chestii de vinzare in mina: cutitul lui Ali Baba, lampa lui Aladin, curele de piele, saluri, covorase, etc.

Un fel de ace-brice-si-carice-lame-si-chiloti-de-dame.

E drept ca in momentul in care ne bagau ghizii undeva pe o poarta sau usa ei ramineau afara. Nasol era la iesire, ca ii vedeai asteptindu-ne ciorchine la gard/usa/poarta. Daca n-ar fi fost atit de slabi si daca nu s-ar fi citit disperarea in ochii lor (acum nu e sezon turistic plin) m-ar fi infuriat insistenta cu care-mi bagau sub nas nimicurile pe care cereau la inceput 20 dolari iar la sfirsitul zilei doar 1-2 dolari. Am ramas insa cu un dezgust profund fata de ghid, un tip  destul de in virsta si cu mutra distinsa de profesor, acelasi care atita il pupa in cur pe sultan vis-a-vis de viata buna ce o ofera poporului lui. Si asta deoarece la finalul turului, s-a postat la usa microbuzului cu mina intinsa zicind sa dam un euro-doi pentru el si sofer!

Ciudat a fost si felul in care am intrat in Maroc: dupa ce la vama din Tarifa am trecut prin fata unor ghisee cu politisti de frontiera care ne-au verificat pasapoartele, “actul” necesar si suficient pentru intrarea si iesirea din Maroc a fost abtibildul cu numele companiei de turism primit de la ghidul spaniol, lipit pe tricou, pe piept! Ilar a fost ca atrebuit sa ne punem bagajele (geanta foto a mea si rucsacul – tot foto- al lui dojo) pe o banda si le-a trecut printr-un scanner de bagaje aproape identic cu cele din aeroporturi. Zic aproape identic, fiindca spre deosebire de toate scannerele prin care mi-au trecut bagajele pina acum, asta NU ERA PORNIT!!! wtf?

Concluzia ce am tras-o: o asemenea calatorie este o experienta. Unica, fiindca nu cred ca o voi repeta. M-a distrat firma unui cabinet medical, m-am mirat de numarul mare de Dacii (stiu, se fabrica si la ei), am vazut femei foarte frumoase, dar lumea de pe strada nu este zimbitoare. Iar cous cous-ul pur si simplu nu-mi place. Ceaiul in schimb a fost bun. Cu frunze de menta proaspete in el si cu urme de degete pe pahar…

Ok, am vorbit destul, filmul, va rog!

P.S. Poate ar fi util sa va recomand un text delicios al lui Vasile Alecsandri despre calatoria sa la Tanger, acum 150 ani.

Am asistat la o procesiune de care alegorice cu ciorchini de copii pe ele, costumati care mai de care, a caror indeletnicire era sa arunce tone (exact: tone!) de bomboane spre cei de pe margine. Muzica de fanfara, tobe, tamburine, chiote, o gramada de prichindei si adulti aplecati sa culeaga prada dulce. Spaniolii stiu sa-si faca copiii fericiti. Ma gindesc: oare primariile de la noi n-ar putea face ceva similar? O tona de bomboane nu e mai mult de 2-3 mii de euro…

Dau un euro, iau borcanul si mai vad eu ce fac cu continutul. Normal ca deschid capacul si gust din nisipul ala rosu-inchis dinauntru. E un fel de piparca iute, cum se face in Ardeal, doar ca mai altfel la gust si macinat mai mare. Bun!

Ma gindesc ca pus pe un steak de vita o fi ok, ba chiar si pe niste ochiuri de oua sau adaugat in ciorba.

Google nu imi zice mare lucru: e un ardei iute argentinian uscat si pisat. Un fel de boia iute, cum am mai zis.

Insa dau click pe un link cu un nume ce-l auzisem in discutia argentiniencei cu englejii: chimichurri.

Un cuvint parca inventat de copii, de aia l-am retinut si vazindu-l intr-un text gasit prin google l-am urmarit.

Chimichurri e un amestec de condimente banale, cu un rezultat surprinzator. Surprinzator de bun, de usor de folosit. Si se mai si pastreaza bine la frigider – l-am folosit si la doua saptamini dupa preparare, cind a fost parca si mai bun ca atunci cind l-am facut. De fapt e logic, nici unul din ingrediente nu e perisabil. E o chestie excelenta pentru carne, dar am pus si-n ciorba si a fost perfect.

Ce hardware trebuie sa ai:

- un bol deceramica

- cana

- un fund de lemn

-un cutit ascutit santoku (din ala pentru maruntit)

- un borcan de 850g cu capac, curat.

- o lingura.

Software:

jumatate de cana de ulei de masline

un sfert de cana de otet de vin rosu (sau otet balsamic de Modena – cazul meu)

un sfert de cana de apa

o jumatate de cana de patrunjel verde maruntit

o ceapa medie taiata marunt

3-4 catei de usturoi maruntiti bine (daca folosesti in timp mai indelungat pune doar 3)

o jumatate de ardei gras rosu (dulce) taiat marunt

o rosie maruntita (nu arunca zeama scursa: foloseste-o!)

o lingura de oregano

o lingura de paprica dulce

o lingura de foi de dafin maruntite

o lingura de sare

o lingura de piper negru macinat

aji molido dupa gust (boia iute de ardei)

Pune toate chestiile astea (fara ulei, otet si apa) in bolul de ceamica, amestecindu-le cu mina si lasa-le juma’ de ora.

Adauga apa si otetul si mai lasa-le juma’ de ora la murat.

Adauga uleiul de masline si amesteca bine. Uleiul trebuie sa acopere cam cu jumatate de centimetru ingredientele.

Toarna tot amestecul asta in borcan, pune-i capacul si baga la frigider. Ai rabdare pina miine sau 2-3 zile. Cu o ora inainte de a-l folosi trebuie scos din frigider pentru ca aroma sa fie apreciata in deplinatatea ei.

Pofta buna!

Din astia, majoritatea sint respectabili. Exceptii – ca de obicei – cersetoarea tiganca careia la urarea “sa va dea Dumnezeu sanatate” i-am raspuns (fara sa-i dau vreun ban) “si dumneavoastra la fel”, sau individul care a scos de par o “domnisoara” dintr-un pub de la parterul blocului si-a inceput sa-i rearanjeze semnalmentele in plina strada, in plina zi, fara ca vreun spaniol sa se bage sau sa sune la politie. In rest, agenti imobiliari, doctori, chelneri, bucatari. Nu pun la socoteala graffiti-ul Gabi – Sorin – Pula de pe o cladire in demolare.

Un chelner care o rupea pe romaneste cu accent maghiar ne-a servit un gulas fantastic in ajunul revelionului, altul, oltean din Slatina ne-a servit un lichior de lamiie din partea casei si ne-a intrebat un sfert de ora de vorba despre Romania ieri la o pizzerie italiana. Putini romanii, in comparatie cu englezii sau finlandezii, de pilda. Vorba aia: aici si boschetarii sint englezi si chiar asa e!

Dar cea mai faina faza cu romani a auzit-o sora-mea ieri:

O mamica spanioloaica cu baietelul bolnav si cu fetita, amindoi jumate romani-jumate spanioli, la ea in cabinet. Mamica il duce cu vorba pe copil ca-i da o pastila micuta, dar era vorba de un supozitor. Dupa administrarea medicamentului, pustiul de 5 ani ii spune furios mamei (care nu intelegea chiar totul in romaneste):

- Mi-ai bagat pastila-n cur, lua-te-ar dracu!