Am inceput saptamina cu (inca) o excursie in Malaga, nu va mai arat poze de acolo ca nu s-au schimbat prea multe din decembrie incoace: castelul Gibralfaro e tot acolo, doar ca de data asta era si mai putina lume ca data trecuta, iar portocalele din parcul de linga primarie erau culese toate deja! Si v-am prevenit ca-s acre ca naiba!

Marti am trecut Strimtoarea Gibraltar in Africa, de la Tarifa la Tanger, iar miercuri am fost in Gibraltar.

Azi va arat poze din Tarifa si din Tanger. Nu stiu sa adaug comentarii la poze, asa ca va zic dinainte: pozele de pina la cladirea garii maritime cu steagul rosu (marocan) sint in Spania la Tarifa, iar celelalte la Tanger.

Ne-au plimbat cu camila, ne-au dus sa vedem o brutarie, bazarul, un magazin de covoare, o farmacie traditionala, vechea cetate, un restaurant mai acatarii (unde in timp ce mincam cous cous am vazut si un dans din buric).

Ghidul marocan,  care pe durata calatoriei cu microbuzul din port spre oras ne-a tinut un speech despre istoria glorioasa a locului, a insistat in mod repetat ca Maroc nu e Tunisia, Egipt sau Libia, ca la ei populatia este atit de recunoscatoare sultanului pentru locurile de munca, scoli, sutele de vile in constructie, etc incit nici prin cap nu le-ar trece sa puna de-o primavara araba in Maroc.

Apoi, auzindu-l povestind chestii din istorie m-a frapat alternanta folosirii cuvintelor berber-barbar, berbers-barbars, spuse cu r foarte accenuat: berrberrs=barrbarrs.

Am inteles la ce se refera in momentul in care am coborit din bus. Am fost practic asaltati de niste amariti, unul mai slab ca altul, cu tot felul de chestii de vinzare in mina: cutitul lui Ali Baba, lampa lui Aladin, curele de piele, saluri, covorase, etc.

Un fel de ace-brice-si-carice-lame-si-chiloti-de-dame.

E drept ca in momentul in care ne bagau ghizii undeva pe o poarta sau usa ei ramineau afara. Nasol era la iesire, ca ii vedeai asteptindu-ne ciorchine la gard/usa/poarta. Daca n-ar fi fost atit de slabi si daca nu s-ar fi citit disperarea in ochii lor (acum nu e sezon turistic plin) m-ar fi infuriat insistenta cu care-mi bagau sub nas nimicurile pe care cereau la inceput 20 dolari iar la sfirsitul zilei doar 1-2 dolari. Am ramas insa cu un dezgust profund fata de ghid, un tip  destul de in virsta si cu mutra distinsa de profesor, acelasi care atita il pupa in cur pe sultan vis-a-vis de viata buna ce o ofera poporului lui. Si asta deoarece la finalul turului, s-a postat la usa microbuzului cu mina intinsa zicind sa dam un euro-doi pentru el si sofer!

Ciudat a fost si felul in care am intrat in Maroc: dupa ce la vama din Tarifa am trecut prin fata unor ghisee cu politisti de frontiera care ne-au verificat pasapoartele, “actul” necesar si suficient pentru intrarea si iesirea din Maroc a fost abtibildul cu numele companiei de turism primit de la ghidul spaniol, lipit pe tricou, pe piept! Ilar a fost ca atrebuit sa ne punem bagajele (geanta foto a mea si rucsacul – tot foto- al lui dojo) pe o banda si le-a trecut printr-un scanner de bagaje aproape identic cu cele din aeroporturi. Zic aproape identic, fiindca spre deosebire de toate scannerele prin care mi-au trecut bagajele pina acum, asta NU ERA PORNIT!!! wtf?

Concluzia ce am tras-o: o asemenea calatorie este o experienta. Unica, fiindca nu cred ca o voi repeta. M-a distrat firma unui cabinet medical, m-am mirat de numarul mare de Dacii (stiu, se fabrica si la ei), am vazut femei foarte frumoase, dar lumea de pe strada nu este zimbitoare. Iar cous cous-ul pur si simplu nu-mi place. Ceaiul in schimb a fost bun. Cu frunze de menta proaspete in el si cu urme de degete pe pahar…

Ok, am vorbit destul, filmul, va rog!

P.S. Poate ar fi util sa va recomand un text delicios al lui Vasile Alecsandri despre calatoria sa la Tanger, acum 150 ani.

Am asistat la o procesiune de care alegorice cu ciorchini de copii pe ele, costumati care mai de care, a caror indeletnicire era sa arunce tone (exact: tone!) de bomboane spre cei de pe margine. Muzica de fanfara, tobe, tamburine, chiote, o gramada de prichindei si adulti aplecati sa culeaga prada dulce. Spaniolii stiu sa-si faca copiii fericiti. Ma gindesc: oare primariile de la noi n-ar putea face ceva similar? O tona de bomboane nu e mai mult de 2-3 mii de euro…

Dau un euro, iau borcanul si mai vad eu ce fac cu continutul. Normal ca deschid capacul si gust din nisipul ala rosu-inchis dinauntru. E un fel de piparca iute, cum se face in Ardeal, doar ca mai altfel la gust si macinat mai mare. Bun!

Ma gindesc ca pus pe un steak de vita o fi ok, ba chiar si pe niste ochiuri de oua sau adaugat in ciorba.

Google nu imi zice mare lucru: e un ardei iute argentinian uscat si pisat. Un fel de boia iute, cum am mai zis.

Insa dau click pe un link cu un nume ce-l auzisem in discutia argentiniencei cu englejii: chimichurri.

Un cuvint parca inventat de copii, de aia l-am retinut si vazindu-l intr-un text gasit prin google l-am urmarit.

Chimichurri e un amestec de condimente banale, cu un rezultat surprinzator. Surprinzator de bun, de usor de folosit. Si se mai si pastreaza bine la frigider – l-am folosit si la doua saptamini dupa preparare, cind a fost parca si mai bun ca atunci cind l-am facut. De fapt e logic, nici unul din ingrediente nu e perisabil. E o chestie excelenta pentru carne, dar am pus si-n ciorba si a fost perfect.

Ce hardware trebuie sa ai:

- un bol deceramica

- cana

- un fund de lemn

-un cutit ascutit santoku (din ala pentru maruntit)

- un borcan de 850g cu capac, curat.

- o lingura.

Software:

jumatate de cana de ulei de masline

un sfert de cana de otet de vin rosu (sau otet balsamic de Modena – cazul meu)

un sfert de cana de apa

o jumatate de cana de patrunjel verde maruntit

o ceapa medie taiata marunt

3-4 catei de usturoi maruntiti bine (daca folosesti in timp mai indelungat pune doar 3)

o jumatate de ardei gras rosu (dulce) taiat marunt

o rosie maruntita (nu arunca zeama scursa: foloseste-o!)

o lingura de oregano

o lingura de paprica dulce

o lingura de foi de dafin maruntite

o lingura de sare

o lingura de piper negru macinat

aji molido dupa gust (boia iute de ardei)

Pune toate chestiile astea (fara ulei, otet si apa) in bolul de ceamica, amestecindu-le cu mina si lasa-le juma’ de ora.

Adauga apa si otetul si mai lasa-le juma’ de ora la murat.

Adauga uleiul de masline si amesteca bine. Uleiul trebuie sa acopere cam cu jumatate de centimetru ingredientele.

Toarna tot amestecul asta in borcan, pune-i capacul si baga la frigider. Ai rabdare pina miine sau 2-3 zile. Cu o ora inainte de a-l folosi trebuie scos din frigider pentru ca aroma sa fie apreciata in deplinatatea ei.

Pofta buna!

Din astia, majoritatea sint respectabili. Exceptii – ca de obicei – cersetoarea tiganca careia la urarea “sa va dea Dumnezeu sanatate” i-am raspuns (fara sa-i dau vreun ban) “si dumneavoastra la fel”, sau individul care a scos de par o “domnisoara” dintr-un pub de la parterul blocului si-a inceput sa-i rearanjeze semnalmentele in plina strada, in plina zi, fara ca vreun spaniol sa se bage sau sa sune la politie. In rest, agenti imobiliari, doctori, chelneri, bucatari. Nu pun la socoteala graffiti-ul Gabi – Sorin – Pula de pe o cladire in demolare.

Un chelner care o rupea pe romaneste cu accent maghiar ne-a servit un gulas fantastic in ajunul revelionului, altul, oltean din Slatina ne-a servit un lichior de lamiie din partea casei si ne-a intrebat un sfert de ora de vorba despre Romania ieri la o pizzerie italiana. Putini romanii, in comparatie cu englezii sau finlandezii, de pilda. Vorba aia: aici si boschetarii sint englezi si chiar asa e!

Dar cea mai faina faza cu romani a auzit-o sora-mea ieri:

O mamica spanioloaica cu baietelul bolnav si cu fetita, amindoi jumate romani-jumate spanioli, la ea in cabinet. Mamica il duce cu vorba pe copil ca-i da o pastila micuta, dar era vorba de un supozitor. Dupa administrarea medicamentului, pustiul de 5 ani ii spune furios mamei (care nu intelegea chiar totul in romaneste):

- Mi-ai bagat pastila-n cur, lua-te-ar dracu!

Nu stiu cum si daca a ajuns sa faca parasutism militar, chiar nu ma intereseaza. Daca vrea sa povesteasca, sa-si faca blog, si-i urez spor la treaba. Insa in momentul in care ma face mincinos pe nedrept, imi permit sa-i accept comentariul, chiar daca  ma jigneste. Iar apoi am optiunea sa-i blochez IP-ul. Am adaugat si poza brevetului meu, iar din punctul meu de vedere cazul e inchis.

In tot raul si-un bine in definitiv, chestia asta m-a facut sa caut si sa revad cu placere niste poze. Citeva vi le arat si voua. Asa aratam acum 25 ani…

In fine asta e istorie veche deja. Mai nou am observat insa ca vechea mea pasiune pentru masini rosii cu sirene, scari si tulumbe  a ramas undeva in subconstient fiindca anul trecut aproape de fiecare data cind am vazut o asemenea aratare am si pozat-o. E drept insa ca la New York, cel putin ai si ce vedea la ele. Marea mea parere de rau insa este ca nu mai gasesc niciunde pozele facute unui vas mare de pompieri pe riul Hudson, ceva de genul celui din link-ul postat de Ana intr-un comentariu la postul cu NYPD. Sper ca s-au sters din greseala si ca le voi gasi pe undeva prin cele aproape 20.000 poze…

Pina atunci insa am alte chestii rosii cu sirene si girofaruri sa va arat: