Cum simbata dupa-masa bursa e inchisa si turistii stau la coada sa faca poze cu coaiele taurului de bronz sau se plaseaza strategic sub cite o inscriptie gen “Stock Exchange”, “Wall Street”, “Trump Tower” sau alte chestii de aratat acasa in China, Japonia sau Canada, logic e ca densitatea de megapixeli pe foot-ul patrat e probabil egalata doar la picioarele Turnului Eiffel. Tot logic, daca apare un ciudat cu o caramida cu lentile tinuta la nivelul burtii si se uita in jos la ea , se isca rumoare printre pieile galbene care tacanesc de zor din aparatele lor Made in China, toate de firma, toate ultimul model..

La cite priviri asiatice admirativ-invidioase am iscat nu m-ar mira ca in cazul in care s-a nimerit pe acolo vreun factor de decizie de la Nikon sau alta firma de aparate foto sa vedem ca apar la anul pe piata aparate TLR digitale.

Poze? Scuze, dar eu am carat doar aparatele cu film ieri dupa mine. O sa vedeti pozele dupa ce developez filmele (deja am inceput) si le fotografiez (mai pe la toamna…).

Mi-a facut Ramo citeva poze mie, sa vad ce sterpelesc din memoria Nikonului ei…

[Show as slideshow]

Mi-am adus aminte de legenda respectiva ieri cind am fost sa cumpar niste Potassium Bromide de la magazinul de articole foto B&H. Mie imi trebuie chimicala respectiva  ca s-o adaug in revelator pentru a elimina incetosarea produsa de trecerea timpului pe niste filme foto care-s cel putin de o virsta cu mine.

Plictisindu-ma in metrou la intoarcere am inceput sa studiez eticheta flaconului cu KBr si m-a frapat indicatia “Not for internal use. May be harmful if swallowed”.

Adica “n-o hali ca dai de dracu’…”

Doar n-o fi asta bromura aia din armata, zic in gindul meu notindu-mi in minte sa caut un pic pe google cind ajung acasa.

Si da, cica pina in 1975 bromura de potasiu era larg folosita in medicatia umana in tratamentul epilepsiei, era bagata intr-o gramada de calmante si cel putin armata britanica se pare ca o folosea pentru a inhiba impulsurile sexuale la soldati.

Bai fratele meu, se pare ca nu iese fum fara foc! Daca in Occident algocalminul a fost scos de pe rafturile farmaciilor prin anii ’60, iar la noi in 2011, cu bromura cum o fi? Daca vesticii au  taiat-o din meniul soldatilor in 1975, ai nostri oare au folosit-o? Si daca da, pina cind?

Cica-i dulce la gust in oarecari concentratii, deci ceaiul ar fi un vector foarte bun in administrarea sa pe sestache unor gloate de pustani de 18-19 ani cu hormonii dind pe dinafara dar obligati la “privatiunile serviciului militar obligatoriu”…

Insa la cit succes avea in unitate traficul cu calendarele sexy provenite de la sirbii care veneau cu autocarele la Timisoara, ori bromura era doar o legenda urbana ori, asa cum e tot legendar ca fura si din alimente, romanul supraponderal de la bucataria unitatii militare era in stare sa fure si ratia de bromura destinata ceaiului trupetilor, lasindu-ne cu erectiile (ne)regulamentare.

Hmmm…

La capitolul poze, ma laud doar ca am vazut naveta Enterprise dupa ce a aterizat din ultimul zbor, in circa unui Jumbo Jet de-al NASA vineri seara la aeroportul JFK. Ce nu e de lauda e ca i-am facut citeva poze execrabile din mersul masinii. Combinatia de viteza, lumina slaba, teleobiectiv si drum cu destul de multe gropi nu e o reteta pentru obtinerea de poze de succes… Am avut maxim 20 de secunde la dispozitie sa scot aparatul din geanta, sa-l pornesc, sa fac un minim de reglaj de timp de expunere, focusare manuala si sa fac citeva poze. Aveam pe aparat un teleobiectiv vechi, totalmente manual, bun pentru cind ai timp, lumina, eventual si trepied. Ghinion.

Dar macar am vazut singura naveta spatiala functionala a NASA dupa ultimul ei zbor inainte de a deveni, si ea, piesa de muzeu.

[Show as slideshow]

Un lucru nu mi-e clar insa: ne va- sau nu ne va mai fi frica sa dam spaga la asistenta medicala pentru o injectie cu ac nou sau la agentul de politie care ne-a prins circulind cu becul de semnalizare ars?

Pensionarii vor primi apa calda gratis (un litru de persoana, distribuit de postas cind aduce pensia), bugetarii al treisprezecelea salariu iar parlamentarii si pe al paispelea. Vom fi iar ce-am fost si mai mult decit atit!

E chiar un Zeiss, model Ikoflex Ia din anii ’50, atit de frumos pastrat incit mi-e si mila sa il butonez. Sa va spun ca in el era un film folosit pe jumatate,  un Ansco All Weather cu data de expirare 1963? Si ca alaturi de el am un exponometru din ala “de neam prost” cum foloseau cineastii de la Hollywood in anii ’50? Si un mic trepied din alama? Toate chestiile astea venind cu husele aferente din piele lucioasa maro: marochinarie de lux, pe bune!

Sper ca filmul ce era in aparat o mai fi bun, cind o sa am ocazia o sa-l developez cu mina mea, ard de curiozitate sa fiu primul care vede acele poze trase de cine stie cine, cine stie unde, cu ani de zile inainte de a ma naste… (aparatul a venit din Utah)

Poate gasesc pe undeva un tanc de developat filme format 120 (vinez deja vreo doua pe ebay…) si apoi o sa decid daca filmul il developez in cafea sau clasic. Parca as merge pe caffenol cu un gram de bromura de potasiu.

Dezavantajul la camerele astea e ca filmele, chiar si expirate de mult sint destul de scumpe. Am luat un film pentru teste de la B&H, un Foma cehesc, cel mai ieftin existent, cu 4 dolari. Si fac doar 12 poze…

Iar eu cum sint omul obisnuit cu filmele cumparate la kil, care face si 400 poze pe film intr-o saptamina, va trebui sa ma obisnuiesc sa cintaresc mai mult fiecare cadru care-l trag cu caramida asta.

De fapt asta mi se pare ca este si partea cea mai frumoasa a fotografiei in format mediu si mare, la fel ca si a fotografiei pinhole: gindesti mai mult fiecare cadru, inveti sa ai rabdare sa astepti momentul propice, pregatesti pozitia optima, totul meticulos, fara graba.

Nu e o chestie pe care s-o faci intre doua apeluri pe telefonul mobil, sau pe marginea unui circuit de Formula 1.

Fata de fotografia digitala de exemplu, unde poti seta aparatul sa traga rafale de poze in ideea ca acasa poti sa stergi 99% din poze pina dai de una buna, pe care mai poti s-o si bibilesti in photoshop, aici n-ai prea multe incercari de irosit.

[Show as slideshow]

L-am luat plin de praf si mizerie de la un cineva care se muta, l-am curatat mai bine de doua ore cu diverse chimicale si acum luceste de-ti ia ochii. Solid ca Stinca Gibraltarului.

E cam greu si sint constient ca la vara pe 40 grade la umbra prin Manhattan daca-l iau cu mine o sa transpir un litru suplimentar de apa. Dar e o bijuterie pe care mi-am dorit-o de mult, asa ca o sa o port… iar apa de hidrant din New York este perfect potabila…

Ca un fapt divers, la un moment dat patronul firmei producatoare se numea Fred Albu. O fi fost roman?

[Show as slideshow]

Azi am vazut un film vechi. Si rar. Atit de rar, incit a fost considerat pierdut pina nu de mult cind a fost gasita o copie in arhivele italiene. Coproductie italo-romana, din 1942, pelicula a cistigat Marele Premiu al Festivalului de la Venetia. Numele sau, “Odessa in flacari” e suficient ca sa ne faca sa intelegem de ce a fost distrus dupa 1944.

In rolul principal e Maria Cebotari, una din marile soprane  ale lumii, despre care generatii intregi de romani nu au auzit, fiind considerata de catre autoritatile Romaniei proletare o colaborationista cu fascistii.

Filmul il puteti vedea intreg pe youtube

Adevarul publica ghidul Prefecturii Bucuresti, care te face sa afli daca inocentul miel pascal este sau nu maidanez fioros de Hebe colt cu Rusu Sirianu.

Sa Pasteti fericiti!