Blog

Daca n-ar fi asa de cald…

Ultimele zile ne-am trambalat prin Sud, ma pot lauda c-am vazut si plantatii de bumbac, si red necks-i cu rable ruginite, orasele ca-n filmele din anii ’70 si toate astea chiar imi plac. Am traversat Georgia, apoi Alabama si am petrecut week-endul pe malul Golfului Mexic in Florida, la Panama City Beach. Nu-i Panama city aia cu canalul, e doar o statiune (am numarat 50 resorturi de-a lungul plajei) cu acelasi nume. Nimic pete de petrol (inca) acolo, ci doar o apa curata si calda (foarte calda pentru gustul meu). Autostrazi cu 3 pina la 6 benzi pe sens, cu mii de cauciucuri explodate pe marginea drumului. La intoarcere doar in ultima suta de kilometri inainte de Atlanta am vazut vre-o 6-7 masini oprite schimbind cauciucuri ferfenita… Va dati seama cam cit e de cald…

Pentru cine rezista 6-7 luni la temperaturi si umiditate mari, aici e de venit: preturile caselor sint undeva in jurul a 200k$, ceea ce inseamna o rata de la 500$ pe luna. La o familie  (inginer + contabila) cu venituri  de 7-8k $/luna e mai mult decit convenabil. Familia la care am stat in Alabama e de 4 ani in State si au deja casa (in rate) mobilata, doua masini si deja se gindesc mai departe: viseaza la California, unde sint salarii mai mari, clima mai buna. Plus ca-i macina singuratatea: nu au prieteni in zona, se pare ca sudistii sint cam inchisi in ei. Dar au o relaxare pe care n-au avut-o in Romania, chiar daca el a fost relativ bine platit in Timisoara, nu si-ar fi permis niciodata o casa ca cea din Alabama.

Dar de ajuns cu reclama, hai sa ma mai laud pe unde m-am invirtit in ultima saptamina:

Atlanta, Georgia: Ciclorama (astora inca le pare rau c-au pierdut razboiul civil si pe chestia asta au facut un muzeu unde-ti iau 10 dolari!), Olympic Park. 2 tricouri leoarca. Stone Mountain, o piatra mare pe care urci cu telefericul. 10 Dolari si un tricou ud. De doua ori, ca l-am dat jos la un moment dat sa se usuce. Dar o priveliste super.

Montgomery, Alabama. Un tricou murat, apoi dus si inchis in casa sub gura de ventilatie.

Panama City Beach, Florida: 5 tricouri in doua zile, am baut trei beri in prima zi si doua in a doua. Daca mai ramineam mult deveneam alcoolic… Adica berea si tricoul. A, poate am transpirat si de la mincarea mexicana, ca era “hot” si la propriu si la figurat!

Montgomery: spalat toate tricourile din bagaj, stat la bustul gol, ca asa nu se mai poate!

Atlanta: Aquarium am avut biletele sponsorizate (e cica cel mai mare din lume) – am pus mina pe pisici de mare si pe rechini; Coca Cola Museum 15$ intrarea (am baut la chestii ciudate pina am facut broaste in burta, dar Fanta Shokata n-aveau!). Apropo de asta, la dozatoarele cu produse Coca Cola din Africa am baut Lamiita si Zmeurata de pe vremea lui Ceausescu, pentru cine si le mai aduce aminte. Stiti voi, bautura aia galben deschis si aia roz ce costau 75 bani la strand la Termal prin anii ’70-’80! Aceiasi culoare, acelasi gust. La CNN n-am mai vrut sa ma duc, io s-asa nu ma uit la tembelizor… Is cu al doilea tricou (doar!) pe ziua de azi, dar mai e pina apune soarele!. Oricum, toate mostrele de produse Coca Cola inghitite azi continua sa iasa prin piele…

Miine dimineata o luam spre New York, via Ohio. Peste doua saptamini plecam la Boston. Daca ne ramin bani, Ramo ar vrea sa mergem si-n San Francisco… Daca…

A, era sa uit: mi se duce deja un rind de piele de pe spate, cre’ca lotiunea de plaja cu care am uitat sa ma dau nu e buna de nimic…

Nu-mi cereti poze, ca-s inca vraiste prin 100 file.

Poate o sa puna Ramo la ea pe dojoblog.

Miine, iar la pantaloni lungi si tricou “decent”. Da’ cre’ca o sa-mi pun pe cap sapca luata azi pentru nepotu-meu de la Hard Rock Cafe…

Iulie. Cuptor? Hm, furnal mai bine zis.

‘J de grade la umbra, mii de galoane de apa pe footul cub umezeala si de aia tot tre’ sa imbraci pantaloni lungi, pantofi decenti si tricou cu git in culori neutre. Asta-i regula daca vrei sa fii acceptat in avion, avind bilete stand by. Adica o calatorie gratis, cadou din cauza unui prieten pilot. Normal ca zborul e la ora 11, noi aflam ca tre’ sa ne intolim “business casual” doar cu o seara inainte. N-ai voie blugi, n-ai voie adidasi, nu tricouri cu logo de firma. Ca femeie, si mai rau. Probabil o sa va zica si Dojo prin ce a trecut…

Asa ca dam fuga la prima ora in dimineata plecarii la un Target, singurii care deschid la 8 dimineata. Iau o pereche de pantaloni, un tricou, o pereche de pantofi ce m-au strins ca naiba si o pereche de ciorapi d-aia subtiri si luciosi. Care ma cunoaste stie ca ultima oara am fost imbracat asa in ziua cind s-a anuntat oficial criza asta economica. Era in ziua aia de simbata, septembrie 2008 cind am rupt teava de gaz a unui intreg cartier din Timisoara. De-am intirziat la o nunta, ca acolo am mers intolit “decent” (doar nu credeati ca-mi iau pantofi cu scirt cind ma c.. in oala cu sarmale!). Macar m-am imprietenit cu aia de la interventii de la e-on, ca i-a distrat si pe ei ca s-a gasit unu’ sa le strice si lor petrecerea… cred ca era chef la ei la firma de ziua gazarilor sau ceva de genul…

Revin la calatoria cu avionul extra low cost, sau mai bine zis “cu nasu’”.

Dupa ce ne-am completat garderoba, io si Dojo, impreuna cu M, “the pilot”, am fugit la La Guardia sa urcam in trenul aerian. Nu rideti, ca virgula cam asa se traduce numele companiei, nu-l scriu in clar ca nu vreau sa fac reclama. Finca (stiu: fiindca, da’ io vreau sa zic finca) oricum nu cred ca voi ati gasi bilete gratis la ei chiar si imbracati mai bine ca noi. Si nu din cauza ca n-aveti prieteni piloti sau stewardese, ci finca in general avioanele alea-s pline.

Atit de pline incit de o saptamina incoace nu s-au gasit doua locuri libere direct NY-Atlanta, ci a trebuit s-o luam prin Ohio. Unde era riscul sa nu se gaseasca locuri pentru noi (erau 7 locuri nevindute cu o seara inainte, dar se puteau vinde in 10 minute!)

Asa ca ajungem in Akron, Ohio pe la prinz, nemincati (noi), cu picioarele maltratate de pantofi (io) si cu rochie cu talia cam inalta (dojo). Patruj’ de minute pauza. Acelasi avion pleaca mai departe, deci iesim pe tunel si oprim la check-in. Acolo o tanti si un nene. Tanti se uita la noi, se uita la bilete, nu zice nimic, doar : asteptati 10 minute sa vedem daca-s locuri. Noi astia in stand-by sintem la coada cozilor, chiar si in ultimul minut poa’ sa vina careva, sa marce banu’ si sa urce in avion lasindu-ne in Akron, Ohio. Alaltaieri inca nu auzisem de localitatea aia, iar despre Ohio… doar ca-s cartofi buni prin zona. Dojo deja ma si vedea la prasila, asa, sa-mi omor timpul, intre doua avioane…

Io fug sa caut ceva de papa si iau un sandwich si o cafa, Ramo ramine cu bagajele. Ma intorc satul, da’ ea zice ca a inceput imbarcarea asa ca ea nu mai are timp, Ok, si asa a zis ca a facut ceva cur de cind e aici…

Iau biletele si ma prezint la nenea, ca tanti era ocupata sa-i lase pe platitorii in dolari sa intre in tunelul ce-i ducea la Boeingul 717-200.

Se uita ala cam lung la mine, la bilete, si da din cap a nehotarire. Bai, zic io in gindul meu, sa vezi ca asta are doar doua locuri libere si nu stie intre cine sa aleaga: intre mine cu Ramo, si alea doua negrese apetisante cu ecuson de “Crew” de la o companie aeriana… Am pus-o de o prasila…

Se consulta nenea cu tanti, zimbeste si apoi butoneaza ceva la computer. Listeaza doua bilete si ne face semn sa ne apropiem: here are your tickets.

Apoi: excuse me Sir, where are you from?

- Romania, raspund eu, mirat ca tipul nu ne ceruse nici macar pasapoartele asa cum facusera cei de la La Guardia.

- Si eu sint roman, dar m-am nascut aici, zice el intr-o limba romana de nota 9.50. Am recunoscut numele de romani…  Sintem din Fagaras. Voi de unde?

- Timisoara zic eu.

Din pacate tanti ne facea semn s-o zbughim inauntru ca pleaca avionu’ si n-am apucat nici macar sa-i multumim cum se cuvine baiatului din Fagaras. Fac pariu ca daca eram nemti, de exemplu, cele doua locuri vacante ar fi fost date celor doua zburatoare de profesie. Nu-s rasist, asa ca orice asemanare cu pasari negre e pur intimplatoare si neintentionata. Chiar erau dragute doamnele/domnisoarele in cauza, de aia sint sigur ca primul avion spre Atlanta le-a luat.

Si daca in materie de canicula ziceam ca la 36 grade mi se sfrijeste creieru-n cap, se pare ca m-am inselat amarnic. Vad ca si pe la 40 muschiul transpiratiei inca functioneaza. Din ce in ce mai bine chiar. Am transpirat azi un ice tea aproape la fel de repede cum l-am baut!

Macar e fain orasu’, chit ca-i plin de cersetori, iar politia se plimba cu segway.

Poze poate miine seara, ca acu’ inca transpir. Iar io cind transpir, altceva nu mai fac. Din principiu.

Sper sa nu ma fac de panarama cu cele doua panorame zi/noapte cu Manhattan-ul vazut de peste Hudson River, din New Jersey.

- Cum adica “care 2 panorame?”? Dute-n josul paginii si o vezi si pe a doua! (cacofonia e premeditata!)

Poa’ sa zica cine-o vrea ca-s nasoale, io am muncit pentru ele si-s mindru.

Ideea mi-a venit vazind pachebotul ala “Norwegian Jewel” parasind New York-ul, si desi trebuia sa mergem la ziua cuiva si eram in intirziere, am decis sa stau un sfert de ora sa-l petrec cu aparatul de fotografiat. Norocul a fost ca cel pe care urma sa-l sarbatorim are un apartament la etajul 22 intr-un bloc cu o vedere superba si aveam si trepiedul la mine – de sus de la el e un alt set de poze – si-am putut sa fac toate pozele la o orizontala perfecta. Lipitul lor a fost o joaca de aproximativ un minut si 45 secunde pentru Ramo. (se pare ca ea nu stie ca Oly E-620 are un soft care face panorame, dar… lucrul asta e posibil doar daca ai card in slotul xD, un mod de prost gust de a determina lumea sa cumpere cele mai slabe si mai lente carduri de memorie ce exista: setarea softului ca anumite optiuni sa fie accesibile doar pentru imaginile de pe cardul produs de Olympus… dar daca Ramo stie sa le faca in Photoshop, io ramin la cardul Compact Flash!).

Fotografiile din care sint alcatuite cele doua colaje au fost facute cam din acelasi loc, poate 20-30m diferenta, de pe faleza Hudson-ului in aceiasi zi de simbata, de inceput de iunie.

Place?

Ieri am dat o raita de-a lungul lui Hudson River. In principal am vrut sa vedem Tappan Zee Bridge, care pe linga ca e lung, mai are si o forma ciudata: la un moment dat tablierul coboara pina aproape la nivelul apei. Nu am pregatit un itinerariu, ci am plecat hai-hui. Podul l-am trecut, am iesit de pe autostrada, am intrat intr-un sat tipic american, din ala cu gazon tuns in fata caselor si de pe o colina am facut ceva poze podului. Am revenit pe partea astalalta a Hudsonului (pe bune riul asta cred ca e de trei ori cit Dunarea!) si am luat-o de-a lungul malului in sus pe riu. Teoretic nu te poti rataci, riul curge aproape exact pe directia nord-sud. Doar drumul se mai departeaza de mal. De pe pod vazusem o constructie foarte frumoasa si voiam sa ajung neaparat sa o vad. E vorba de un far micut si elegant. Daca un far poate fi numit elegant. … Ma rog, un far de o forma clasica. Cred ca vechiul far de pe dig de la Mangalia e ceva in genul asta.

Asa ca am parasit imediat autostrada dupa ce am coborit de pe pod si am luat-o pe niste stradute cautind farul . Am gasit gara intii, apoi niste rezervoare imense, cred ca de petrol, apoi un complex residential nou-nout, si apoi, peste un teren viran (o fabrica General Motors demolata), printre copaci, am vazut virful farului Sleepy Hollow!

Farul a fost functional 80 ani pina s-a construit podul, dupa care a fost dezafectat si conservat. A fost si locuinta pentru familia operatorului.

Sa fiu sincer? Io as locui in asa ceva!

Dupa ce am facut o gramada de poze din toate unghiurile, si dupa ce l-am inconjurat de citeva ori (pacat ca nu era deschis sa urc pina la sistemul de oglinzi, asta se pate aranja doar anuntind telefonic in prealabil vizita) am pornit mai departe pe riu in sus.

Am gasit un parc de-al lui Rockefeller, o rezervatie naturala destul de anosta, parerea mea, cu o balta statuta cu citeva rate salbatice, o padure brazdata de carari si alei pentru calarie, si o parcare unde un mos de-o virsta cu parcul (v-am zis ca a fost inaugurat in 1908?) mi-a luat 6 dolari pentru dreptul de a lasa masina in soare. Cred ca daca o ascundeam printre pomi ieseam mai bine: si gratis si tinuta la racoare! Am facut o ora jumate de hiking (asa se zice aici la mersul pe jos) ne-am dus la buda si ne-am carat mai departe.

Intr-o localitate (am dat un goagal inainte, ca n-am retinut numele!) Ossining o aud pe Ramo: cred ca-i Sing Sing pe aici.

Io n-am vazut indicatorul, si zic ca nu cred (io aveam impresia ca Sing Sing e pe la Chicago)

Cautind sa ma mentin pe un drum cit mai aproape de riu, intru intr-un cartier de negri, si la un moment dat vad o parcare de rulote in fata unui zid de beton, inalt de citiva metri.

- Bah, io cred c-ai avut dreptate, asta arata ca o inchisoare.

Apoi vad si tabla galbena: Sing Sing Correctional Facility, State of New York…

Trag repede doua poze si ma car de acolo, nu stiu daca e voie sa pozezi chestia aia si in plus eram si oprit in parcarea unei statii de pompieri. $$$ fine doar parcarea daca ma prindeau.

Si acum, poze:

Am “avut fun” azi-noapte, cu Ramo incercind sa doarma si io zicindu-i din cinci in cinci minute: “Ramo, uita-te la asta ce misto e!”
Desigur v-ati prins ca am pornit intunericul in micul meu laborator foto improvizat dintr-o tablie de la un birou vechi asezat peste cutia de carton a unui… a unui ce? Chiar n-am fost curios s-o deschid sa vad ce e inauntru. R. a zis ca-i ceva cu geam si ma ia dracu’ daca-l sparg.
Am avut o cutie cu 6 coli vechi de hirtie foto Kodak, care s-au dovedit a fi compromise. Am deschis o cutie noua (Ilford) si dezamagirea initiala a trecut intr-o clipa. M-am incapatinat sa prind spilul la jucaria care cica calculeaza timpul cit tre’ sa expui hirtia, si dupa 4-5 esecuri l-am dibuit. E destul de simplu atit timp cit nu schimbi hirtia. Fiindca fiecare hirtie are sensibilitatea ei, si beleaua e ca jucaria aia e de-o virsta cu mine (nu glumesc, a aparut pe piata odata cu subsemnatu’!). Si de atunci incoace au tot aparut hirtii cu grade care is mai mari decit prevede stas-ul instrumentului cu pricina. Da’ l-am dibuit: setez aparatul pe un gri din cadru, cu lentila aparatului de marit pusa la f3.5 si apoi 3 click-uri pina la f8. Citesc timpul pe discul jucariei, misc tzagara timerului la numarul respectiv de secunde, aprind lampa rosie (de fapt e de culoarea chihlimbarului), pun hirtia, si apas pe buton. Restul e munca de necalificat: revelator, baie de stopare, fixator, apa chioara, intins pe faianta-n baie, adunat hirtiile de pe jos dupa ce s-au dezlipit de pe faianta, punerea lor sub un maldar de carti sa se indrepte.

A, sa nu credeti ca am facut sute de poze. Cam o duzina. Ca mai mult a luat pregatirea chimicalelor, determinarea ergonomiei (nu-s io tipicar de felul meu, da’ aseara am petrecut juma’ de ora aranjind jucariile pe masa – deh, inca era lumina afara si trebuia sa umplu timpul). Apoi am facut niste hamburgeri pe gratar si am deschis o Lacrima lui Ovidiu gasita de R intr-un frigider vechi in garaj cind m-a pus sa-i fac poze ca sa-l puna pe ebay. Si fiindca ziceam de jucaria ce da timpii de expunere ca e de virsta cu mine, ei bine, vinul de aseara e de-o virsta cu Ramo. Born in 1978. Iar ea ea, ca o moldoveanca nerecunoscatoare (asta fiindca de 8 ani ma chinui s-o fac sa recunoasca, si ea nu si nu ca nu e moldoveanca) a strimbat din nas ca nu-i place. Norocul ei ca ma grabeam la poze… N-o sa credeti, dar sticla n-am reusit s-o golim. E drept si ca-i foarte dulce licoarea…

Revenind la poze, de fapt io n-aveam chef sa scriu mare lucru acum, voiam doar sa ma laud cu ce am fotografiat si cum am developat imaginile.

Enjoy, si daca nu va place, criticati cu curaj. Un sut in cur e un pas inainte!

Alaltaieri seara pe la 10 jumate ma ia cheful de plimbare. Mai precis aveam un film ISO 3200 si citeva ISO 400 si ma minca undeva sa fac si io pentru prima oara poze alb-negru noaptea. Si unde sa faci poze noaptea daca nu in Manhattan?

Deci, ura si la gara! Gara, find statia de metrou, of course. Am ajuns io si prin gara Grand Central, dar sa avem rabdare…

Bag repede “filmul de noapte” in Olympus, Olympusul, obiective si filme, apa, un Dr Pepper si harti in rucsac, cheia de la casa in buzunar, ceva bani si abonamentul de metrou. Si trepiedul atirnat de umar.  Ba chiar il conving pe R. sa ma arunce cu masina pina la Queens Mall la metrou, sa cistig juma’ de ora. A venit si metroul imediat asa ca la unspe si ceva eram la intrarea de sud a Central Park.

Calesti, joggeri, oameni cu ciini la plimbare, homeless-i dormind pe banci, cupluri imbratisate, multa politie. Ma invirt o juma’ de ora prin parc, montez trepiedul ici si colo, si pe cind cred ca o cam fi gata filmul si ma uit la contor, vad ca e trecut de 36 si incep sa dau la manivela sa trag filmul inapoi in caseta. Dau de doua ori, si se invirte in gol. Asta poate sa insemne un singur lucru: n-am montat filmul corect si levierul nu l-a tras. Asadar filmul e in continuare nou, doar ca i-am tras si capatul inauntru in caseta. Deci primul meu film facut noaptea de fapt nu a fost inca facut.

Scot caseta afara, bag una cu ISO 400, si ma misc spre Times Square, care-i la 3-4 minute de iesirea din Central Park.

Acolo plin de lume, ca de obicei. Am facut repede un film, mi-am strins catrafusele si am coborit in statia de metrou. Nu trecuse o ora de cind ajunsesem in Manhattan si ma pregateam sa ma intorc acasa, in Queens.

Dar se pare ca Manhattan-ul nu isi lasa asa usor prada sa scape.  Erau citeva minute dupa miezul noptii cind am coborit in statie, si un R mi-a plecat de sub nas.  Daca fugeam il prindeam, dar cu aparatul in rucsac si cu un teleobiectiv zdranganind linga el, am zis ca n-o fo’ prost ala care-o zis ca dupa femei si tramvai sa nu fugi.

Unde-i ala, sa-i zic si io citeva…

Dupa o juma’ de ora in care au venit orice alte litere de metrou, doar R-ul meu nu, imi pica ochii pe o fituica lipita pe un stilp. Cica R-ul pauza noaptea, ca se repara linia. Si ma pune dracul sa iau un N citeva statii pina la Lexington cu strada 59. Unde cica tre’ sa iau un 4. Spre gara Grand Central. Stau juma’ de ora ca fraierul si decid sa ies sa merg 8 strazi pe jos, ocazie sa pozez virful de la Chrysler Building (e mai frumos decit Empire State, chiar daca nu e asa inalt). Zis si facut. Ajung la statia de la strada 51 si cobor sa iau acelasi 4. Stau  eu si inca citiva turisti italieni pe peron, pina probabil ne-au vazut pe camere si au anuntat la difuzoare ca metroul 4 noaptea se ia de la o linie situata cu un etaj deasupra. Statia aia e adinca al dracu’, e una din putinele care au scari rulante din NY. Care, ciudat, functionau doar in jos, cele care urcau erau oprite. Italienii au inceput sa injure si au luat-o pe scari, io m-am simtit mai handicapat, asa ca am luat liftul. Fraierii!

A venit si un 4 in sfirsit, am ajuns la Grand Central, o gara cu adevarat  mare!

Am gasit pina la urma de unde sa iau un 7, care, asa cum m-am obisnuit, a venit dupa vreo 40 minute. Am mers cu el pina in Queens, pe Broadway colt cu strada 74.

Unde aveam doua variante: autobuzul Q53 sau o tura prin tuneluri pina la statia Jackson/Roosevelt la E, F, G, V. Si R, da’ ala stiam ca nu functioneaza.

Acuma, cind am decis sa ies la autobuz, putin dupa ora 3 noaptea, am si io scuza ca am crezut ca daca R-ul are linia in reparatie, o fi valabil si pentru celelelalte metrouri care au o p0rtiune de traseu in comun. De fapt acolo sint 4-5 linii paralele, nu inseamna ca daca una e in reparatie celelalte nu pot functiona.

Plus ca denumirea de Broadway te duce cu gindul la teatre, turisti, etc, toti monitorizati discret de NYPD. Din toate astea doar NYPD-ul l-am gasit. Cite o duba la fiecare colt al intersectiei, cu girofarele pornite. M-am trezit ca pasesc intre boschetari ce beau din punga, tatuati care ascultau rap la maxim la un casetofon portabil (daca “portabil” se cheama ceva cu un volum de juma’ de metru cub), grupuri de cite 7-8 juniori din aia cu pantalonii in vine si cu sapca pusa invers, totul asezonat cu cea mai mare cantitate de gunoaie pe metrul patrat de trotuar ce-am vazut-o pina acum in New York. Si am vazut ceva gunoaie, trust me!

Sa nu mai zic, ca eram singurul “georgian” (cum li se zice aici la astia asa ca mine, mai albi la piele). Pina si politaii erau negri. Si chiar si soferul de autobuz de la un Q23 orit vis-a-vis era negru, dar macar asta era un negru “bun” fiindca a strigat la mine: “hey man, there’s no Q53 after midnight, you’ll better go to subway!”

Ceea ce am si facut, urmarit de ochii tuturor negrilor de pe o raza de 200 m, fie ca erau ei boschetari cu romu-n punga, fie ca erau cu bastonul cu socuri electrice la briu.

In F-ul care m-a dus la Woodhaven eram, iarasi, singurul alb, dar macar am fost si singurul care am coborit in statia respectiva. Ca acolo-i un tunel lung de vreo 200m unde cica poti fi jefuit foarte simplu. Nu s-a luat nimeni dupa mine, probabil si pentru ca aveam trepiedul la umar,convertibil intr- o maciuca foarte eficace in caz de ceva.

Si fiindca nu numai eu se pare ca aveam insomnie in noaptea de alaltaieri, ci si dracul (parca asa se zice cind ghinioanele se tin lant: ca dracul nu doarme, nu?) am avut parte si de o plimbare de 4 kilometri de la Queens mall pina acasa, fiindca, nici autobuzul Q11 nu circula noaptea.

The city never sleeps, parca asta era porecla New York-ului. Poate, dar MTA (Metropolitan Transit Authority) sigur nu stie.

Se crapa de ziua cind am ajuns acasa, cu o foame de lup si cu juma’ din talpa de la adidasi tocita.

Las’ ca-i miine si poimiine “sale” si ma duc sa mai imi iau o pereche cu 32$.

Chestii pro din toata escapada asta:

-am citeva poze faine, am developat filmele, diseara le scot pe hirtie.

- am gasit doua monede de cite un cent pe jos, una in Times Square si una intr-o statie de metrou.

- in Central Park din motive obiective (buda era la mama dracului in partea cealalta) m-am pisat la un ditamai teiul inflorit.

Ce poate fi mai placut decit sa te usurezi in mirosul diafan de flori de tei, uitindu-te la luminile zgirie-norilor?

Nu sint microbist, tre’ sa recunosc ca pina pe la jumatatea reprizei a doua nici nu stiam cu cine a jucat azi Germania. Acuma stiu, cu Australia.

Stiam insa de zilele trecute ca astazi a fost pe Fifth Street parada portoricanilor. Nici o diferenta insa in ceea ce priveste intentile mele, sincer nu-mi plac nici paradele si nici meciurile de fotbal. Desi am plecat de acasa de la 5 dimineata pentru 5-6 ore spre Manhatttan, am facut-o cu rucsacul plin cu:

Olympusul digital

Olympusul pe film

doua teleobiective

3-4 filme alb-negru

o doza de Dr Pepper (bleah, desi imi place martipanul, o bautura cu asa gust nici nu ma mir ca n-a avut succes in Europa)

2 minipet-uri de apa (astia imbuteliaza apa si la 225 mililitri…)

harta metroului

harta autobuzelor

harta Manhattan-ului

empetreipleiarul pus pe radio Q104.3

Destinatia:

- Staten Island (ca sa mai trec odata cu feribotul pe linga Statuia Libertatii)

- undeva prin zona lui W 42 Street sa vad si eu vestitul flea market de acolo

- 420, 9 Ave la B&H sa mai iau revelator si fixator.

Am zis sa profit de faptul ca inca mai am trei zile abonament pe toate mijloacele de transport, si sa circul fara sa tot incarc din doua in doua zile cu cite 10 dolari cartela de metrou.

Revenit pentru prinz acasa, ne-a lovit harnicia si spiritul civic, nu neaparat in acesta ordine, si am umplut un sac cu pet-urile goale de apa, dozele de cola si le-am incarcat in portbagaj sa le ducem la reciclat. Probabil ca deja Staten Island e plina si le-a ajuns si lor cutitul la os in ce priveste gunoiul de au decis sa taxeze 5 centi pe fiecare ambalaj pet doza sau sticla, bani pe care-i primesti inapoi cind duci ambalajele goale la un centru de colectare sau la niste masinarii speciale la hipermarket.

Ca tre’ sa cari dooj’ de sticle pentru un dolar, e alta mincare de peste, americanii in 99% din cazuri arunca ambalajele, iar mie azi imi venea sa fac exact la fel.

Banutii din ambalaje intra in pusculita fetitei gazdelor noastre, parintii ei o educa cum scrie la carte si in privinta reciclarii, chiar daca ei stau in tara ce3a mai risipitoare. Mergem noi deci 10 minute cu masina pina la BJ’s – un hypermarket gen Metro sau Selgros de la noi, unde se int5ra doar pe legitimatie (care costa o suta si ceva de dolari pe an!) si unde la intrare exista o masina care inghite pet-urile si dozele de suc sau bere si iti elibereaza un bon de pe care poti lua banii sau il poti folosi la cumparaturi in magazin. Buuun!

Am uitat sa zic ca am plecat la magazin cu o ora si un sfert inainte sa inceapa meciul. La masinaria cu pricina, o femeie si o familie de chinezi la coada la introdus sticlele. Prima, femeia, o “spanioloaica” cum le zic astia la latino-americance, la vreo 60 ani. I-au trebuit 15 minute sa bage vreo 20 sticle. Mi-a venit sa ma duc la ea sa-i zic ca-i cumpar io ambalajele numa’ sa se care de acolo. Plus ca avea inca sticle de apa cu lichid in ele, masina e desteapta si simte ca-s mai grele si le da inapoi, aia insista, masina nu si nu, si tot asa, pina cind si chinejii, care-s mai rabdatori de felul lor, au inceput sa comenteze intre ei despre (probabil) gradul de inteligenta al femeii. Da Al de Sus si trece un angajat al magazinului pe acolo si incepe sa-i explice ca nu e voie ca sticlele sa aiba lichid in ele, ca aparatul le striveste si le compacteaza. Aia: Io no hablo ingles”. Adica engleza ioc! Ala se uita la chinezi, logica ii zice ca aia sigur nu stiu spaniola, si ma ia pe mine: Domnu’ spuneti-i lui Lady ca asa si pe dincolo. Io cum eram deja turbat asteptind de un sfer de ora ii raspund: Am I looking like a Spaniard? Are you kidding me?

Ala, scuz me sar, aim sori for za misteic. Chinejii pe jos de ris…

Acu, sincer la magazinul ala ori e plin de negri, ori de spanioli. Ceva chinezi, ceva polonezi, americani de limba engleza mai putini. Si pe aia-i recunosti, ca-s de genul peste 130 kile, ceea ce nu e cazul meu. Deci, greseala maxima a mulatrului angajat al magazinului.

In fine, intelege “Lady” care-i schema, termina cu plasticul si cu dozele de tabla si incepe sacul cu sticle. Sticle de sticla: bere, nectar, etc> Sar chinezii in sus: Lady, no, for glass is another machine. Aia era linga, dar out of order. Adica, asa ca multe lucruri aici (da, sint dezamagit de unele chestii), defecta.

Vine iar angajatul ii explica ca-i stricata masinaria spargatoare de sticle, se cara baba. Vin chinezii la rind. Care aveau doua carucioare de magazin pline cu doze. Ei le-au bagat mai repede, pina s-a umplut cotainerul aparatului. Si a venit unul,sa-l goleasca, da’ n-avera cheie. A dat statie, a venit altul cu cheia, au golit containerul (doua de fapt, unul cu plastic si unul cu metal) l-au pornit, dar s-a resetat si s-a blocat. 5 minute de start/reset. A luat-o in final, incep chinejii sa bage iar, sare un dop de la un pet si blocheaza banda care trage “marfa” inauntru. Iar cheama angajatul cu cheia, ala era deja aproape la fel de furios ca mine. Termina si chinejii, vin io la rind si scap si eu in sfirsit de ambalaje (de 5$ si 40 centi).

Si fuga acasa. Unde am prins ultimele 20 minute din meci. Vreo trei ore pierdute, si un drum de citiva kilometri buni ca sa primesti inapoi 5 dolari jumate. Banii tai in definitiv, ca ai platit garantia cind ai luat marfa. Dar magazinul, care vinde zeci de  mii de sticle pe ora a avut grija sa asigure reciclarea a mai putin de citeva sute.

Si te mai mira atunci cind vezi strazile pline de gunoaie. New York-ul este orice numai curat nu. Oamenii sint curati (au manie cu hand sanitizer-ele si cu servetele umede), masinile sint curate (n-am vazut trei masini murdare in trei luni), dar trotuarele sint toate pline cu guma de mestecat, ambalaje de tot felul (care teoretic valoreaza fiecare 5 centi)si pahare goale de carton. Asa mizerie in Europa doar in Albania sau Muntenegru am vazut.

Azi am facut cunostinta cu Mike. A venit la noi, atras de zgomot si fum in timp ce ne chinuiam sa desfundam un carburator de pe un motor in doi timpi, nepornit de citiva ani.

Avantajul cind vorbesti cu cineva care are aparat auditiv e ca folosesti si gesturi, si mimica. Asa ca daca stapinesti engleza doar mediu, sa zicem, cineva care nu aude bine te va intelege mai bine decit ceilalti, dat fiind ca el este mult mai atent la expresia fetei si la gesturi.

Deci Mike, pe care sper sa-l pozez cit de curind, a venit linga noi si s-a bagat in vorba. Cu prietenul meu R., vecini fiind, schimba des cite o vorba seara cind se vad pe terasa. Figura clasica de pensionar, pantaloni gri, camasa visinie, pantofi cam demodati, un pix si un carnetel in buzunarul de la camasa. Ochelari cu rame cam ca si cele din care avea taica-meu. Proaspat barbierit, parul grizonat pieptanat pe spate. Avea ceva timp, o astepta pe fiica-sa sa vina sa il duca la club sa joace pinnacle (ce-o mai fi si aia).

A vorbit cu R. mai mult la inceput l-a intrebat unde-i e copilul, in ce stadiu mai e cu negocierile de cumparare a casei de la vecina dintre ei si alte update-uri la ultimele stiri din cartier. A scapat o lacrima la un moment dat dupa sotia lui, care “she’s gone two years  ago”. A dat fuga in garajul lui de unde ne-a adus o cheie care n-o aveam in trusa noastra de scule, a acceptat o cafea de la noi, dar doar dupa ce R. a precizat ca e Lavazza, pe care s-a grabit sa o bea fierbinte. Aunci am aflat ca Mike e din parinti italieni. Vazind ca sint uimit ca e italian desi il cheama Mike, mi-a spus sa nu ma mir, ca si pe unul din fratii sai il chema Frank. Canita cu espresso i-a dezlegat limba. A povestit unde s-a nascut, in Brooklyn pe Madison str. unde parintii lui stateau in chirie, apoi cum copil fiind spala sticle pentru “productia” de vin a viei familiei.

Apoi cum dugheana familiei s-a transformat in magazin de parfumuri.

Iar clientii dughenei erau numai oameni unul si unul,patroni,  politisti, avocati. Afacerile au mers atit de bine in timpul prohibitiei incit si-au luat casa de 7 familii in Flushing ( Flushing Meadows, unde-s terenurile de tenis).

Mike, observind ca nu inteleg explica: parfumurile sint 95% alcool, iar in timpul prohibitiei pileala de contrabanda se vindea si sub eticheta de “parfum”.

R. vazind ca inca-s nedumerit, il intreaba:

- Mike, care a fost prima ta masina?

- Aaaa, un Ford sedan, model 1937… nu se mai fac azi asa masini zice el, acum am una tot de la Ford, un Buick, dar nu e ca prima desi a fost mult mai scumpa.

- Pai de ce ti-ai luat  prima masina “retro”? inteb eu…

- Cum adica retro? nu intelege el?

- Pai, retro, model vechi, 1937…

- Eu am cumparat doar masini noi, m-a costat 600 dolari, replicheaza el, uite si Buick-ul e nou, model 94 sau 95…

R. ridea deja:

- Mike, please tell him how old are you…

- I was born in 1915 raspunde el senin…

Ramin fara aer. Sintem in 2010, deci are 95 ani!

Mike, felicitarile mele!

Cu o minte clara, cu o alura increzatoare, Mike spera sa prinda suta. Regreta doar, ca dupa 71 ani de casnicie, sotia l-a parasit, dar spera ca acolo unde e, ei el ii lipseste cel putin la fel cit ii lipseste ea lui.

Mi-a dat un sfat, in timp ce imi arata Buick-ul din garaj, pe care inca il mai conduce uneori prin cartier: nu lasa inima sa-ti bata prea tare, asculta-i pe toti, fii atent , eu nu sint un om destept ( a facut 2 ani de scoala de mecanici ), dar i-am lasat pe toti sa vorbeasca. Nu m-am certat niciodata cu nimeni, si am folosit amindoua urechile. (aici cred ca se referea la: pe o ureche intra criticile, pe cealalta ies).

Think positive and you’ll live longer !

You’re right Mike, you prove it!

Am vazut zilele trecute intr-o vitrina un tricou verde. Atit de haios incit Ramo l-a si pozat, iar mie mi-a adus aminte de niste intimplari …

Nu, nu mie mi s-au intimplat, ca atunci n-ar mai fi fost atit de haioase, cel putin din punctul meu de vedere…

S., un camarad de armata se invirte de o permisie de 48 ore, prima dupa mult timp.  Un lant de evenimente insa au facut ca permisia lui sa nu fie asa cum si-ar fi dorit, cel putin la final. Fiindca inceputul i s-a parut foarte promitator.

Mai intii a venit casierul cu solda. 65 lei plus alti 10 compensatie pentru tigari. Apoi s-a dus la comandantul de pluton si si-a ridicat foaia de permisie. Pe urma, ferchezuit cum scrie la regulament a trecut de inspectia subofiterului de la poarta, si-a iesit fericit in Caracalul cel prafuit spre gara. Pe drum a vazut coada la o alimentara. “Ce se da?” intreaba el? “Amigo si votca Wyborowa” vine raspunsul. Coada nu-i mare, timp pina la tren mai e berechet, bani sint, ness-ul brazilian si votca poloneza nu prea se gasesc, asa ca se pune la coada. Fiecare primea doua cutii de ness, doua sticle de votca si doua cutii de creveti vietnamezi. Ultimul articol era obligatoriu, cam orice marfa rara prindeai, o luai la pachet cu cel putin o cutie vernil din carton in care era o punga de pelete neprajite din faina de creveti. Poate ca era un gest tovarasesc sa sprijinim tara care a invins imperialismul american importind toata productia lor de chipsuri…

S. al nostru, fiind in uniforma de soldat a stirnit simpatia vinzatoarei, si in loc de creveti a primit dreptul sa cumpere si o a treia sticla de votca.

Cu trei sticle de votca si doua cutii de Amigo in ranita ajunge la gara, vine trenul si drum bun spre Timisoara.

Din acerst moment, ceva n-a mai mers cum trebuie in derularea permisiei. Am uitat sa spun ca eroul nostru a plecat din unitate fara sa manince masa de prinz. N-ar fi o asa mare problema, ca trenul ajunge la 7 dimineata in Timisoara, iar bucuria de a te duce acasa tine de foame. Probleme apar doar daca pe fondul acestei bucurii deschizi o sticla de votca. Si mai apoi si pe a doua, ca pe tren se gasesc mereu camarazi de pe la alte unitati, setosi si cu atitea patanii de povestit. Si care, la rindul lor, au si ei cite ceva de baut prin ranita…

Nu e de mirare ca soldatelul nostru s-a imbatat prastie. Norocul lui a fost ca s-a gasit un suflet milos sa-l coboare din tren si sa-l urce in tramvaiul unu, ala care merge pina la AEM. Ca de fapt el trebuia sa ia un 4, inspre Cetatii, oricum nu conteaza, fiindca nu s-a mai gasit nici un suflet milostiv sa-l si coboare din tramvai. Sau, sufletele dimprejur au fost atit de milostive vazindu-l ce gratios doarme cazut de pe scaun in spatele ultimului vagon, incit l-au lasat in pace. Si asa s-a-nvirtit S. al nostru pina seara cu tramvaiul. La un moment dat, se trezeste (el a zis ca de fapt niste oameni rai l-au dat jos la gara din tramvai) ca-l salta o patrula de politie militara, ii ia actele la purecat, dar fiind in regula, se ofera sa-l ajute. Asa ca-l urca in primul tren spre Bucuresti, care, logic, trece si prin Caracal…

Si duminica dimineata, mahmur, rupt de foame, cine bate in poarta unitatii deranjind somnul subofiterului de serviciu? S., normal. Si ca sa fie si mai tragic, el uitase de a treia sticla de votca, pe care cu un rinjet de satisfactie, subofiterul deranjat din somn i-o confisca, ii face raport, si-l baga si trei nopti la zdup. Unde l-am primit cu bratele deschise, mai ales dupa ce l-am vazut ca scoate o cutie de ness.

Acum imi dau seama, ca o chestie similara, dar in varianta civila a patit-o un coleg de clasa din liceu, ce venea intr-o duminica dimineata pe la ora 6, tirind un magnetofon Kashtan de la un chef de linga Bastion, indreptindu-se spre Kuttl. Ajuns in centru, se opreste sa-si traga sufletul si sa-si aprinda o tigara. Am specificat ca venea de la un chef, deci era machit. Scapa tigara pe jos, se apleaca s-o ia, mai greu asa, cu sprijin pe o mina si genunchi, se pune cu fundul pe magnetofon, fumeaza tigara, se ridica si pleaca spre casa. Fara magnetofon. Ajunge acasa, il ia ma-sa la unspe metri ca a venit manga (iar!) acasa.

- Si unde-i Kashtanul???

- Aoleoooo, isi aduce el aminte, l-am uitat in centru!

El fiind in starea in care era, l-a trimis maica-sa pe frate-sau mai mic, si, incredibil, magnetofonul inca era acolo, in plina Piata Operei!

Ultima intimplare, cu doi betivi, pentru prima data la mare. Ajung ei seara pe Litoral, se cazeaza, fac un dus, se imbraca frumos cu blugii de duminica, cu pantofii Otter si cu scurtele de piele si ies la un mic, o bere, o discoteca. Se-ncinge treaba, pe scurt pe la ora 4, rupti in gura dar neobositi, fiecare cu cite o sticla de vin in mina decid ca trebuie sa prinda rasaritul, ca doar de aia-s la mare, sa vada rasaritul. AZI!

Problema e ca mersul pe nisip e mai greu decit mersul pe asfalt si pentru unul treaz, darmi-te pentru doi beti. Se descalta ei, poate le-o fi mai usor, dar degeaba. Invinsi de natura cruda, se prabusesc in nisip, mai avind insa putere sa traga o ultima dusca din sticlele de vin. Dupa care li s-a rupt filmul…

S-au trezit datorita unor pirdalnici de copii care-i stropeau cu pistoalele cu apa si din cauza muzicii tare de la difuzoarele de pe stilpi. Intr-o mare de oameni in costume de baie ei erau intinsi pe nisip in blugi, cu scurte de piele si in ciorapi. Doar pantofii erau infipti in nisip la capetele lor, probabil opera acelorasi copii obraznici care nu stiu sa lase oamenii sa doarma.

Povestea B., unul din cei doi, ca el desi nu e rusinos de felul lui, asa de prost nu s-a simtitniciodata in viata lui ca atunci cind s-a ridicat in picioare si a luat-o printre cearsafuri, imbracat complet si cu nisip in par…insotit de risetele celor din jur.

Si fiindca titlul poate va intriga, uite pun si poza facuta de Ramo, ca sa intelegeti ca are legatura cu articolul: