La 15 aprilie 1769 armata rusa trece Nistrul incepind primul razboi ruso-turc. La comanda se afla contele Piotr Alexandrovici Rumyantsov (1725-1796) - devenit in 1770 dupa victoria de la Kagul feldmaresal si supranumit “Zadunaisky” adica “Trans-Danubian”. In septembrie Iasiul cade, urmat la scurt timp de Bucuresti. Trupele ruse aveau mare nevoie
de o solutie pentru aprovizionarea pe plan local si era de la sine inteles ca, cu cit ”contributia” Principatelor Moldova si Valahia era mai mare, cu atit mai bine. Rumyantsov avea nevoie rapid de multi bani, insa tot ce avea erau aproximativ 900 tunuri turcesti nefolosibile, capturate la Akkerman, Benderi, Brasov, forturile dunarene si Ismail. Probabil ca el s-a gindit la solutia gasita de contele P.I. Shuvalov acasa in Rusia intre 1757-1767, care a facut din surplusul de tunuri (unele din ele chiar din perioada Razboiului de 7 ani - adica noi la acea data!) monede de cupru. Chiar daca operatiunea lui Shuvalov a produs confuzie si dezordini in rindul populatiei, totusi ea a adus statului un profit curat de jumatate de milion de ruble. Tunurile turcesti, Rumyantsov le avea pe gratis. Daca ar fi putut aranja ca
cheltuielile armatei sale sa fie platite cu bani de cupru facuti din aceste tunuri, iar
toate incasarile facute de casieria armatei ar fi facute in monede din aur si argint, atunci lucrurile ar fi stat si mai bine. Rumyantsov nu era un filantrop, el era un soldat agresiv, care folosea orice mijloace in interesul sau si al armatei sale. Chiar daca oficial scopul razboiului a fost eliberarea celor doua principate crestine de sub ocupatia otomana, acesta era doar un paravan. Este greu de crezut ca feldmaresalul nu a intrezarit efectele actiunii sale de topire a tunurilor in monede asupra economiei Principatelor, insa e sigur ca acest lucru nu a atirnat prea greu in balanta. Plus ca in 1771 victoria asupra turcilor aparea deja ca fiind certa, asadar ar fi fost in stare sa depaseasca orice probleme s-ar fi ivit.
Insa trimiterea la sute de kilometri departare in Rusia a unor tunuri grele era in afara oricarei discutii, din cauza problemelor logistice. Lucrul trebuia facut deci local, pentru ca nici un contractor nu ar fi avut curajul sa investeasca bani intr-o asemenea intreprindere pentru infometata si leftera armata rusa. Rumyantsov si-a pus ideile pe hirtie, iar imparateasa Ecaterina a II-a i-a dat aprobarea.
Un speculant local, consilier privat in serviciul polonez, baron Peter Gartenberg si-a exprimat interesul pentru afacere. El avea deja diverse contracte guvernamentale
de colectare a taxelor, inclusiv o concesiune pe taxa asupra sarii. La 24 februarie 1771
contractul i-a fost acordat. Monetaria trebuia instalata la Iasi, iar productia de monede de cupru trebuia furnizata la o rata de 432 bucati a 5 copeici sau 1440 bucati a 1,5 copeici, sau 4320 bucati a 1/2 copeici – dintr-un pud de 40 livre de cupru, adica la o rata de 21 ruble si 60 copeici per pud (1 pud=16,38048kg). El trebuia sa plateasca Divanului (autoritatile
civile locale) 7 ruble pe pudul de cupru livrat (cu 2 ruble peste pretul de piata al cuprului) si mai trebuia sa plateasca o suma de 60.000 ruble pentru privilegiul de a fabrica 500.000 ruble. Armata rusa ii livra metalul brut, echipamentele si lucratorii calificati, totul fiind platit de contractor. Mai trebuia desemnat si un “controlor” care sa urmareasca operatiunea. Afacerea nu a fost calculata sa il falimenteze pe Gartemberg.
In afara cheltuielilor, profitul putea fi de pina la 100%, iar cheltuielile nu promiteau sa fie excesive. Contractul, scris in germana nu dadea termene limita. Iar in final, din motive
nespecificate, insa usor de inteles, Iasiul nu a ramas locul convenabil pentru monetarie.
Au aparut insa probleme. Piesa de 1 copeici era echivalata convenabil la o para in moneda locala, dar nici moneda de 5 copeici si nici cea de jumatate de copeica nu erau usor de convertit, asa ca in locul lor s-a ales o moneda cu valoarea de 3 copeici (2 parale). Gartemberg a ales un loc pentru monetarie linga localitatea Sadagora (o traducere slava a numelui acestuia) de pe mosia sa din Nordul Bucovinei. Aceste schimbari ne clarifica intentiile sale in ce priveste “corectitudinea” respectarii contractului. Au fost pregatite patru modele diferite de probe pentru moneda de 1 copeici – 1 para, ca si unul pentru moneda de 5 copeici. La moneda de 5 copeici se renuntase intre timp, iar din probele de 1 copeici a fost ales doar cea care nu purta cifrul imparatesei Ecaterina a II-a. Feldmaresalul Rumyantsev, prevazator, a insistat ca emisiunea sa nu fie indentificabila in nici un mod si nici un simbol cu Imperiul Rus. Aceasta ii lasa altenativa sa dezavueze si sa refuze acceptarea monedelor de catre trezoreria armatei ruse. Desenul ales infatisa blazoanele
Moldovei si Valahiei pe o fata, si iar pe cealalta valoarea incadrata intr-un patrat.
Noile monede de cupru livrate de Gartemberg trebuiau primite de Divane in contul armatei ruse, iar acestea (Divanele) erau obligate sa livreze armatei suma corespunzatoare in monede din aur sau argint. Divanele trebuiau de asemenea sa isi faca platile publice curente folosind monedele lui Gartemberg. Impozitele platite de populatie trebuiau efectuate doua treimi in aur si argint si o treime in monede Sadagura. Banii din metale
pretioase trebuiau predati armatei ruse. Gartemberg insusi a intirziat cu platile ce trebuia sa le faca spre Divane: primele 10.000 ruble au fost date in iunie 1772 iar urmatoarele 20.000 de-abia in mai 1773, cind deja fusesera batute aproximativ 450.000 ruble, care aproape sufocasera economia locala. “Controlorul” armatei de fapt nu a existat niciodata, asa ca Gartemberg a produs monedele si cu abateri de la standardul de greutate. Principatele au fost in scurt timp inecate in abundenta de cupru supraevaluat, contribuabilii au inceput sa nu-si mai plateasca darile si s-a produs o confuzie
fiscala. Feldmaresalul Rumyantsev l-a desemnat ca responsabil oficial cu supervizarea finantelor Principatelor pe generalul maior Rimsky-Korsakov. Cei doi faceau echipa clasica: seful cel mare care chipurile nu stie ce se intimpla si nu este raspunzator de actiunile subordonatului; Rumyantsov voia sa aiba cit mai putin de-a face oficial cu inundatia de cupru pe care a provocat-o in regiune. In iulie 1773 a cerut socoteala trezoreriei armatei
pentru acceptarea a 20.000 ruble in cupru de la un comerciant local contra unei scrisori de credit din Moscova. Mai mult chiar, l-a pus pe Rimsky-Korsakov sa-l intrebe pe
domnitorul fanariot al Moldovei Ioan Cantacuzino de ce s-a acumulat o masa atit de mare in trezoreria Divanului (de parca n-ar fi stiut raspunsul!).
Pe de o parte, Rumyantsov isi facea griji despre invazia de monede de cupru. Pe de alta parte insa, el punea problema unui al doilea contract de emisie, de aceasta data acordat
generalului major Melissino. Insa Melissino a vindut dreptul de batere monedelor de cupru asesorului Papanelopulo, care la rindul lui l-a cedat lui Gartemberg – acesta avind in final un monopol largit.
In total, din august 1771 pina in mai 1773, Gartemberg a receptionat citeva mii de tunuri turcesti si citeva rusesti (defecte), cintarind peste 30.000 puduri. Acest metal a fost suficient pentru emiterea a circa 700.000 ruble in monede de 1 si 2 parale la o rata de 21 ruble si 60 copeici per pud (in acelasi timp, in Rusia rata era de 16 ruble per pud, deci mult mai grele). Din noiembrie 1771 pina in aprilie 1774 Gartemberg a batut monede in valoare de 681.000 ruble. La capacitate maxima, monetaria scotea mai mult de un milion de monede pe luna.
Se pare ca feldmaresalul Rumyantsov a condos defectuos armata in razboi. Victoriile de la inceputul campaniei i-au scos pe turci din Principate, insa pacea nu a fost semnata in 1771,
iar lunile de inactivitate militara reflectau se pare si lipsa de preocupare a guvernului rus in zona, datorita problemelor pe care le aveau in Urali cu hoardele lui Pugaciov. Armata lui
Rumyantsov a fost chemata inapoi, iar turcii au profitat si au trecut Dunarea. Pacea a fost semnata la 10 iulie 1774 la Kuciuk-Kainargi, Principatele au devenit autonome, dar sub suzeranitate turceasca.
Pina la acea data schema lui Rumyantsev a canalizat spre Rusia o mare parte a aurului si argintului din Principate (plus o parte care a luat cai subterane…). Cuprul a devenit nedorit, neacceptat in afaceri, proviziile au inceput sa dispara, iar nemultumirea populara a crescut. Razboiul si inflatia a jefuit Principatele. Recensamintul din 1740 evidentiase in Valahia 145.000 de familii. La trei ani dupa razboi, in 1777 cu greu au mai fost numarate 70.000. A fost un caz clasic de distrugere a unui spatiu in “incercarea” de a-l salva.
Inca de la inceputul lui 1774 cuprul a inceput sa fie general boicotat la Iasi. Au simtit lucrul acesta si soldatii rusi: solda lor platita in monede de cupru le aducea tot mai putina slibovita
la taverna. Rimski-Korsakov si Divanele au incercat sa aplice diferite metode care le-au cistigat neincrederea publica si o admonestare dura din partea feldmaresalului.
“Acceptati doar aur si argint” a scris el lui R-K, platiti numai in cupru. “Asta este responsabilitatea voastra personala, daca nu veti reusi va trebui sa-i spun imparatesei unde este problema”. Debitorii Divanelor, in special agricultorii si crescatorii de vite, continuau sa taraganeze, arieratele cresteau, sperau sa reziste pina la plecarea rusilor. Feldmaresalul era la fel de hotarit sa stoarca cit mai mult posibil inainte de a pleca. Lui Rimsky-Korsakov i s-a spus sa nu ia cupru nici macar de la Gartenberg si sa ii pedepseasca pe delicventi, chiar si cu confiscarea averilor. A fost din nou amenintat ca va fi responsabil personal pentru arieratele neplatite.
In consecinta Rimsky-Korsakov a reactionat energic. Proprietatile debitorilor au fost perchezitionate, s-au facut arestari iar agentii lui au inceput sa conduca perchezitii. Feldmaresalul a trebuit sa il repuna la putere. Cu toate acestea abia s-au strins in jur de 1600 ruble in metal pretios. La sfirsitul lui noiembrie Rumyantsov parea a fi concluzionat
ca a trecut de stadiul colectarilor diminuate. Dupa inca o discutie despre confiscare, presiunea s-a diminuat. Rezistenta pasiva a fermierilor pina la urma a invins. A mai ramas doar datoria lui Gartenberg de recuperat. El a folosit tactici de intirziere timp de multe luni, de exemplu in iulie 1773 feldmaresalul il intreba de ce e atit de incet. In august 1773 Gartenberg si-a justificat “vina” sustinind ca in acel moment nu avea nici un functionar care scrie ruseste. Pina la urma, in 25 noiembrie 1774 Rumyantsov
i-a cerut lui Rimsky-Korsakov un raport complet asupra situatiei. Imposibil - a replicat acesta, birocratul desavirsit – imposibil pentru ca datele sint incomplete. In 30 Noiembrie, feldmaresalul a cerut ca raportul sa fie gata a doua zi, sau…
In 1 decembrie a primit un raport complet, cit de elaborat e greu de spus, ideea este ca Gartenberg mai avea de platit inca 20.000 ruble. Dar Gartenberg a reusit sa taraganeze, iar situatia era inca incerta cind rusii s-au retras ceva mai tirziu, in aceiasi luna.
Peste trei luni, in februarie 1775 rusii, acum plecati, inca ii trimiteau mesaje prin posta lui Gartenberg, si Rimsky-Korsakov oberva cit de greu era sa determine suma datorata.
La inceputul primaverii lui 1774, feldmaresalul incerca sa retina cuprul lui Gartenberg in interiorul Principatelor; se temea de traficul clandestin cu aceste monede peste granita poloneza. Logic, actiunea finala a rusilor in legatura cu ele a fost sa interzica importul lor in Rusia. Cu toate acestea, o anumita cantitate a reusit sa se strecoare peste granita. De exemplu, in 1777 Spiridon Dubin, un taran bogat din districtul Kiev a fost gasit avind monede in valoare de 800 ruble. A fost condamnat la biciuire in public, iar banii au fost confiscati si trimisi la Moscova. Alte capturi - in valoare de 1600 ruble – au fost facute in 1779 si 1780 tot din districtul Kiev, fiind trimise de asemenea la Moscova.
In 1788 in timpul rebaterii generale a vechilor monede usoare de cupru acumulate, s-a decis si rebaterea monedelor Sadagura capturate, la o rata de 16 ruble la un pud de cupru. Piesele moldovenesti au fost considerate ca fiind flanuri folositoare, astfel cele de 1 para – 3 denghi au produs o copeica “acceptabila” si cea de 2 para-3 copeici o moneda de 2 copeici.
Erau mai multe monede de 2 para decit cele de 1 para. Din ambele tipuri s-au produs monede in valoare de 1300 ruble, aproape de 100.000 monede in total. Aceasta pare a fi o cantitate considerabila, dar in termeni comparativi era doar o picatura in masa monetara rusa, aceste suprabateri fiind foarte de rare.
Monedele Sadagura au fost produse din bronz si cupru aliate pentru a fi folosite in tunuri, nu în monede. Metalul odata topit si tras in fisii era de multe ori “recalcitrant” adica buretos, poros. Monedele in sine erau produse ieftin si matritele erau de multe
ori pastrate in uz chiar si dupa ce in mod normal ar fi trebuit sa fie schimbate. Efectul cumulat este o moneda inferioara calitativ (exista atit de multe diferente minuscule pe cite poate gasi un om rabdator cu o lupa). Desi oamenilor nu le placeau monedele lui Gartenberg, au continuat sa le foloseasca de-voie-de-nevoie inca mult timp. Rezultatul este ca o piesa bine batuta in conditie buna este o mare raritate. Unele dintre probe au un design frumos, sint bine batute, din material bun. 5 copeici si 1 para cu simbolul
cruciform sint exemple in acest sens. Altele sint mai putin rafinate. De asemenea majoritatea celor din argint au matrite elegante si sint batute cu grija.
In ceea ce priveste probele, exista ipoteza ca cele cu aspect bun vin din Sankt Petersburg. Altele mai slabe erau produsele lui Gartenberg. Emisiunile din argint sint datate 1772 si 1773, dupa modelul obisnuit. Toate, exceptind 1 para din 1772, sint din matrite bune, cu ghirlande deasupra celor doua scuturi ovale ale Moldovei si Valahiei. Acestea trebuie sa fi fost duse la prezentarea facuta la Sankt Petersburg. Paralele mai brute sint probabil de la monetaria Sadagura. Marele Duce listeaza emisiunile din argint ca Novodel; Ilin, Tolstoi si Brekke le considera originale, adica bateri contemporane lui Gartenberg. Novodelul 5 copeici si 1 para s-au batut la monetaria Ekaterinburg, la inceput ca parte a productiei din 1856 a Novodelelor de clasa a doua (imitatii ale monedelor reale facute cu matrite noi). Aceasta emisiune se caracterizeaza prin matrite slabe si lucratura lipsita de finete. Foarte putine seturi s-au facut in 1856 cind matritele au fost create si doar patru seturi din
aceleasi matrite au fost pregatite special pentru Expozitia din 1870 a producatorilor rusi. Dar pe o perioada de 20 de ani alte seturi si piese individuale au fost pregatite pentru comenzi separate. In 1876 Marele Duce Romanov a vizitat monetaria din Ekaterinburg, care era pe punctul de a fi inchisa, dupa 150 ani de activitate prolifica. A luat cu el diferite matrite, inclusiv ale celor 2 novodele, lucru mentionat in lucrarea sa, “Corpus”. Proba originala de 5 copeici este foarte rara. Proba de 1 para, pentru care s-au facut matritele novodel e mai putin rara. Astfel ar fi fost logic ca mai multi oameni sa ceara (si deci sa se produca) novodele pentru 5 copeici decit pentru 1 para. Curios totusi, novodelul de 5 copeici este cel mai rar.
Concluzii
Emisiunea monetara Sadagura are toate caracteristicile unor bani de razboi: un curs impus mult superior valorii metalului, cu valoarea nominala exprimata in doua sisteme monetare
diferite, o arie de acceptare strict limitata in interiorul celor doua Principate si puterea circulatorie oficiala ce a incetat odata cu retragerea armatei de ocupatie. Importanta din punct de vedere istoric al acestor monede este relevata de doua aspecte:
- este prima emisiune comuna Moldovei si Valahiei
- este singura emisiune monetara din cele doua Principate pe parcursul a doua secole (de dupa inchidera monetariilor lui Dabija Voda in Moldova si Mihnea al III-lea in Tara Romaneasca, si pina la 1867)
Pentru colectionari, aceste monede sint importante si din alte puncte de vedere:
- tirajul mare, care le face relativ usor de gasit pe piata – fara insa a fi niste monede comune;
- amanuntul ca bronzul provine din tunuri capturate;
- marea diversitate de matrite folosite din cauza ca bronzul tunurilor este mult mai dur decit cuprul, astfel incit exista foarte multe variante diferite ca desen
- variatiile de culoare a metalului, datorate faptului ca tunurile folosite ca materie prima nu erau fabricate din aceleasi aliaje;
- variatiile mari de greutate chiar la monedele cu acelasi milesim.
Coroborind aceste variatii de desen, greutate, culoare a metalului se poate spune pe buna dreptate ca fiecare moneda Sadagura este unica in felul ei.
Bibliografie:
1. Journal of the Russian Numismatic Society, No.5 1981-1982: 2-9
2. G. Buzdugan, O. Luchian, C. Oprescu. Monede si Bancnote Romanesti. Ed. Sport-Turism Bucuresti 1977: 102-105
3. C.C. Kiritescu. Sistemul banesc al leului si precursorii lui. Editura Academiei R.P.R. 1964, vol. I: 100-101; 113-114.
P.S. Acest articol l-am scris, sub titlul “Monedele Sadagura”, pentru numarul 7/2006 al revistei “Colectionarul Roman”.
